Cuprins

1

Introducere

4

2

Destinatarii (articolele 2 și 3 din Directiva 2004/38/CE)

6

2.1

Cetățeanul Uniunii

6

2.1.1

Norme generale

6

2.1.2

Resortisanți care se întorc în țară

6

2.1.3

Lucrători frontalieri, lucrători care desfășoară activități independente transfrontaliere și prestatori de servicii transfrontaliere

7

2.1.4

Persoane cu dublă cetățenie

7

2.2

Membrii familiei și alți destinatari

10

2.2.1

Considerații generale

10

2.2.2

Membrii nucleului familial

10

2.2.3

Membrii familiei extinse

16

2.2.4

Documente justificative prin care se atestă relația de familie cu cetățeanul Uniunii

21

3

Dreptul de ieșire și dreptul de intrare (articolele 4 și 5 din Directiva 2004/38/CE)

22

3.1

Dreptul de ieșire și de intrare

22

3.1.1

Pentru cetățenii Uniunii

22

3.1.2

Membri de familie resortisanți ai unor țări terțe

22

3.1.3

Cerințe aplicabile documentelor de călătorie

23

3.1.4

Formatul cărților de identitate ale cetățenilor Uniunii

23

3.1.5

Manualul practic pentru polițiștii de frontieră (Manualul Schengen)

23

3.1.6

Lipsa documentelor de călătorie

23

3.1.7

Refuzul intrării/ieșirii

24

3.2

Scutirea de obligația de a deține o viză pentru membrii de familie resortisanți ai unor țări terțe

24

3.3

Norme în materie de vize

26

4

Dreptul de ședere pentru o perioadă de cel mult trei luni (articolul 6 din Directiva 2004/38/CE)

27

5

Dreptul de ședere al cetățenilor Uniunii pentru o perioadă mai mare de trei luni și formalități administrative (articolele 7, 8, 14 și 22 din Directiva 2004/38/CE)

28

5.1

Lucrători care desfășoară activități salariate și lucrători care desfășoară activități independente

28

5.1.1

Definiția lucrătorului care desfășoară o activitate salariată și a lucrătorului care desfășoară o activitate independentă

28

5.1.2

Menținerea statutului de lucrător salariat sau de lucrător care desfășoară o activitate independentă

29

5.1.3

Cetățeni ai Uniunii care lucrează pentru o organizație internațională ori au statut diplomatic/ consular

30

5.2

Studenți și cetățeni ai Uniunii inactivi din punct de vedere economic

30

5.2.1

Resurse suficiente

30

5.2.2

Asigurare medicală completă

34

5.2.3

Studenți

35

5.2.4

Persoane care asigură în fapt îngrijirea copiilor minori cetățeni ai Uniunii

36

5.3

Documente justificative pentru obținerea unui certificat de înregistrare

36

5.4

Timpul de prelucrare pentru eliberarea certificatelor de înregistrare

37

5.5

Sisteme de înregistrare pentru evidența populației

37

6

Dreptul de ședere al persoanelor aflate în căutarea unui loc de muncă [articolul 14 alineatul (4) litera (b) din Directiva 2004/38/CE]

38

7

Dreptul de ședere pentru o perioadă mai mare de trei luni și formalități administrative pentru membrii de familie resortisanți ai unor țări terțe și dreptul la muncă (articolele 7, 9 - 11, 22 și 23 din Directiva 2004/38/CE)

39

7.1

Documente justificative pentru eliberarea permiselor de ședere

39

7.2

Timpul de prelucrare pentru eliberarea permisele de ședere

41

8

Păstrarea dreptului de ședere de către membrii de familie în eventualitatea decesului sau plecării cetățeanului Uniunii și în caz de divorț, de anulare a căsătoriei sau de încetare a parteneriatului înregistrat (articolele 12 și 13 din Directiva 2004/38/CE)

42

8.1

Situații care dau dreptul la posibilitatea de a păstra dreptul de ședere

42

8.2

Păstrarea dreptului

42

8.3

Condiții pentru păstrarea dreptului de ședere

42

9

Dreptul de ședere permanentă (articolele 16 - 21 din Directiva 2004/38/CE)

44

9.1

Cerința privind șederea legală

44

9.2

Calcularea perioadei de ședere legală neîntreruptă de cinci ani

45

9.3

Pierderea dreptului de ședere permanentă

46

9.4

Documente justificative

46

9.5

Timpi de prelucrare

47

10

Dreptul la muncă (articolul 23 din Directiva 2004/38/CE)

47

11

Dreptul la egalitatea de tratament (articolul 24 din Directiva 2004/38/CE)

48

11.1

Dreptul la acces egal la prestații de asistență socială: conținut și condiții

49

11.1.1

Conținutul prestațiilor de asistență socială

49

11.1.2

Categoriile de persoane care au dreptul la aceleași prestații de asistență socială precum resortisanții statului membru gazdă

49

11.1.3

Categorii de persoane cărora li se poate refuza acordarea acelorași prestații de asistență socială la care au dreptul resortisanții statului membru gazdă

50

11.2

Relația dintre articolul 24 din Directiva 2004/38/CE și Regulamentul (UE) nr. 492/2011

51

11.3

Relația dintre articolul 24 din Directiva 2004/38/CE și Regulamentul (CE) nr. 883/2004 privind coordonarea sistemelor de securitate socială

52

11.4

Dreptul la acces egal la prestații de îngrijiri medicale: conținut și condiții

54

12

Documente de ședere (articolele 8, 10, 19, 20 și 25 din Directiva 2004/38/CE)

55

12.1

Certificate de înregistrare și documente care atestă șederea permanentă, eliberate cetățenilor Uniunii (articolele 8 și 19 din Directiva 2004/38/CE și articolul 6 din Regulamentul 2019/1157): format, informații minime și perioada de valabilitate

55

12.2

Permisele de ședere și permisele de ședere permanentă eliberate membrilor de familie resortisanți ai unor țări terțe (articolele 10 și 20 din Directiva 2004/38/CE și articolele 7 și 8 ale Regulamentului 2019/1157): format și perioadă de valabilitate

55

12.3

Natura și efectele documentelor de ședere (articolul 25 din Directiva 2004/38/CE)

56

12.4

Statutul multiplu de rezident/imigrant al membrilor de familie resortisanți ai țărilor terțe

57

13

Restrângerea dreptului la circulație și ședere pentru motive de ordine publică, siguranță publică sau sănătate publică (articolele 27, 28 și 29 din Directiva 2004/38/CE)

57

13.1

Restrângerea dreptului de liberă circulație și ședere pentru motive de ordine publică și siguranță publică

58

13.1.1

Ordinea publică și siguranța publică

58

13.1.2

Conduita persoanei și amenințarea

59

13.1.3

Analiza proporționalității

61

13.1.4

Măsuri preventive

64

13.2

Restrângerea dreptului de liberă circulație și ședere pentru motive de sănătate publică

65

14

Restricții pentru alte motive decât cele de ordine publică, siguranță publică sau sănătate publică (articolul 15 din Directiva 2004/38/CE)

67

15

Garanții procedurale (articolele 30 - 33 din Directiva 2004/38/CE)

68

16

Frauda și abuzul de drept (articolul 35 din Directiva 2004/38/CE)

70

16.1

Considerații generale

70

16.2

Frauda

71

16.3

Abuzul de drept

71

16.4

Căsătoriile de conveniență

72

16.5

Fapte de abuz săvârșite de resortisanții care se întorc în țară

72

16.6

Măsuri și sancțiuni în caz de abuz de drept și fraudă

72

17

Publicitatea/difuzarea informațiilor (articolul 34 din Directiva 2004/38/CE)

72

18

Dreptul de ședere al membrilor de familie ai resortisanților care se întorc în țară

73

19

Jurisprudența în cauza Ruiz Zambrano

76

19.1

Beneficiul efectiv al esenței drepturilor conferite de statutul de cetățean al Uniunii

77

19.2

Relația de dependență

78

19.3

Șederile întemeiate pe articolul 20 din TFUE și dobândirea dreptului de ședere permanentă

80

19.4

Posibilitatea restrângerii unui drept de ședere derivat în temeiul articolului 20 din TFUE

80

1   Introducere

Articolul 20 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (TFUE) conferă statutul de cetățean al Uniunii oricărei persoane care are cetățenia unui stat membru. În conformitate cu această dispoziție, cetățenii Uniunii au drepturile și obligațiile prevăzute în tratate. Curtea de Justiție a Uniunii Europene (denumită în continuare „Curtea”) a stabilit în mod constant că cetățenia Uniunii Europene are vocația de a fi „statutul fundamental al resortisanților statelor membre”  (1).

Articolul 21 alineatul (1) din TFUE prevede că orice cetățean al Uniunii are dreptul de liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre, sub rezerva limitărilor și condițiilor prevăzute de tratate și de dispozițiile adoptate în vederea aplicării acestora. Respectivele limitări și condiții se regăsesc în Directiva 2004/38/CE privind dreptul la liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre pentru cetățenii Uniunii și membrii familiilor acestora (Directiva 2004/38/CE) (2). Întrucât TFUE consacră, de asemenea, libera circulație a lucrătorilor (articolul 45), libertatea de stabilire (articolul 49) și libera prestare a serviciilor (articolul 56), Directiva 2004/38/CE pune în aplicare și aceste libertăți.

În plus, dreptul la liberă circulație și ședere este un drept fundamental consacrat prin articolul 45 alineatul (1) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „Carta drepturilor fundamentale”).

După cum s-a anunțat în Raportul din 2020 privind cetățenia Uniunii (3), scopul prezentei comunicări de orientare (denumită în continuare „comunicarea”) este de a contribui la o aplicare mai eficace și uniformă a legislației privind libera circulație în întreaga UE și, astfel, de a asigura o mai mare securitate juridică pentru cetățenii Uniunii care își exercită dreptul la liberă circulație.

Prezenta comunicare se axează în principal pe aplicarea Directivei 2004/38/CE.

În plus, există cazuri în care, deși Directiva 2004/38/CE nu se aplică în mod direct împrejurărilor de fapt din fiecare speță, s-a recunoscut totuși că dispozițiile acesteia se aplică, prin analogie, coroborat cu articolele 20 și 21 din TFUE.

În plus, în hotărârea (4) pronunțată în cauza Ruiz Zambrano, Curtea a recunoscut faptul că articolul 20 din TFUE poate constitui un temei specific pentru acordarea unui drept de ședere derivat părinților și persoanelor care asigură întreținerea copilului, resortisanți ai unui stat terț, în statul membru a cărui cetățenie o are copilul în cauză, în cazul în care acesta din urmă nu și-a exercitat dreptul la liberă circulație.

Prin urmare, având în vedere aceste evoluții, prezenta comunicare oferă, de asemenea, orientări privind aplicarea specifică a articolelor 20 și 21 din TFUE.

După caz, sunt incluse, de asemenea, orientări și trimiteri la documente relevante ale Comisiei Europene privind libera circulație a lucrătorilor care desfășoară activități salariate, a lucrătorilor care desfășoară activități independente și a prestatorilor de servicii.

Prezenta comunicare se bazează pe Orientările din 2009 pentru o mai bună transpunere și aplicare a Directivei 2004/38/CE (5), pe care le înlocuiește, precum și pe Comunicarea Comisiei din 2013 privind „Libera circulație a cetățenilor Uniunii Europene și a familiilor acestora: cinci acțiuni pentru a produce rezultate notabile”  (6). Cu excepția cazului în care prezenta comunicare prevede altfel, aceasta înlocuiește, de asemenea, Comunicarea Comisiei din 1999 cu privire la măsurile speciale privind circulația și șederea cetățenilor Uniunii justificate din motive de ordine publică, siguranță publică sau sănătate publică (7).

Prezenta comunicare urmărește, de asemenea, să ofere orientări actualizate tuturor părților interesate și să sprijine activitatea autorităților naționale, a instanțelor și a practicienilor în domeniul dreptului.

În cazul în care citatele din textul Directivei 2004/38/CE sau din hotărârile pronunțate de Curte conțin elemente vizuale de evidențiere, aceste elemente au fost preluate de Comisie în scopul sublinierii.

Se reamintește faptul că Directiva 2004/38/CE trebuie interpretată și aplicată în conformitate cu drepturile fundamentale, în special dreptul la respectarea vieții private și de familie, principiul nediscriminării, drepturile copilului și dreptul la o cale de atac eficientă, garantate prin Carta drepturilor fundamentale și Convenția europeană a drepturilor omului (CEDO), după caz (8). În plus, ca parte a drepturilor copilului, statele membre trebuie, atunci când pun în aplicare Directiva 2004/38/CE, să ia întotdeauna în considerare interesul superior al copilului drept considerație primordială, astfel cum se prevede în Carta drepturilor fundamentale și în Convenția ONU cu privire la drepturile copilului din 20 noiembrie 1989.

În acest context, atunci când aplică principiul nediscriminării, autoritățile naționale acordă, printre altele, însă nu în mod exclusiv, o atenție deosebită persoanelor cu origine rasială sau etnică minoritară și țin seama de instrumentele relevante – a se vedea, de exemplu, Directiva privind egalitatea rasială (9), Comunicarea Comisiei privind Planul de acțiune al UE de combatere a rasismului pentru perioada 2020-2025 (10), Comunicarea Comisiei privind Cadrul strategic al UE pentru egalitatea, incluziunea și participarea romilor (11) și Recomandarea Consiliului din 2021 privind egalitatea, incluziunea și participarea romilor (12).

De asemenea, Comisia reamintește statelor membre că astfel de drepturi fundamentale, în special dreptul la respectarea vieții private și de familie, drepturile copilului și interzicerea discriminării pe motive de orientare sexuală, protejează în egală măsură cetățenii LGBTIQ (13) și membrii familiilor acestora. În Strategia privind egalitatea pentru persoanele LGBTIQ adoptată de Comisie a fost anunțat faptul că prezenta comunicare va reflecta diversitatea familiilor și va contribui la facilitarea exercitării dreptului la liberă circulație pentru toate familiile, inclusiv pentru familiile curcubeu. Prezenta comunicare va sprijini aplicarea riguroasă de către autoritățile naționale a normelor privind libera circulație indiferent de orientare sexuală, identitate/exprimare de gen și caracteristici sexuale, în conformitate cu Strategia privind egalitatea pentru persoanele LGBTIQ 2020-2025 adoptată de Comisie (14).

Întrucât Directiva 2004/38/CE este preluată în Acordul privind Spațiul Economic European (SEE), prezenta comunicare este, de asemenea, relevantă pentru interpretarea și aplicarea Directivei 2004/38/CE în relațiile cu Islanda, Liechtenstein și Norvegia (15). Prin urmare, trimiterile la UE, la Uniunea Europeană sau la Uniune ar trebui să fie înțelese ca incluzând și aceste state și resortisanții acestora, după caz.

Prezenta comunicare este concepută exclusiv ca document de orientare, textele actelor legislative ale UE, astfel cum sunt interpretate de Curte, fiind singurele cu putere de lege. Prezenta comunicare ține seama de hotărârile Curții publicate până la 2 octombrie 2023 și orientările oferite pot fi modificate la o dată ulterioară în funcție de evoluțiile viitoare ale jurisprudenței Curții.

Punctele de vedere exprimate în prezentul document nu pot aduce atingere poziției pe care Comisia ar putea să o adopte în fața Curții. Informațiile cuprinse în prezentul document au doar caracter general și nu se adresează niciunei persoane sau entități în mod specific. Nici Comisia, nici orice altă persoană care acționează în numele Comisiei nu este responsabilă de modul în care ar putea fi utilizate informațiile prezentate în continuare.

2   Destinatarii (articolele 2 și 3 din Directiva 2004/38/CE)

2.1   Cetățeanul Uniunii

2.1.1   Norme generale

Directiva 2004/38/CE (16) se aplică numai cetățenilor Uniunii care se deplasează sau își au reședința într-un stat membru, altul decât cel ai cărui resortisanți sunt, precum și membrilor familiilor acestora care îi însoțesc sau li se alătură.

Exemplu: T., cetățean al unei țări terțe, își are reședința într-un stat membru. Ea dorește ca soțul său, de asemenea cetățean al unei țări terțe, să i se alăture. Întrucât nu este implicat niciun cetățean al Uniunii, cuplul nu poate beneficia de drepturile prevăzute în Directiva 2004/38/CE.

Cetățenii Uniunii care își au reședința în statul membru a cărui cetățenie o au nu beneficiază, în mod normal, de drepturile conferite de dreptul Uniunii privind libera circulație a persoanelor, iar membrii familiei acestora, resortisanți ai unor țări terțe, intră sub incidența normelor naționale privind imigrația (17).

Exemple: — P. își are reședința în statul membru a cărui cetățenie o deține. El nu a avut reședința în alt stat membru înainte. În momentul în care dorește să își aducă soția, cetățean al unei țări terțe, cei doi nu pot beneficia de drepturile conferite de Directiva 2004/38/CE, statul membru în cauză fiind pe deplin competent să instituie norme privind dreptul soților, cetățeni ai unui stat terț, de a se alătura resortisanților acestui stat. — L. are cetățenia statului membru A. Acesta locuiește de cinci ani într-o țară terță. În prezent, acesta călătorește în statul membru B, unde intenționează să se mute – se aplică Directiva 2004/38/CE.

Cu toate acestea, astfel cum se explică mai jos, cetățenii Uniunii care se întorc în statul membru a cărui cetățenie o dețin după ce au avut reședința în alt stat membru (18), precum și, în anumite circumstanțe, cetățenii Uniunii care și-au exercitat dreptul la liberă circulație în alt stat membru fără a avea reședința acolo (19) (de exemplu, au prestat servicii în alt stat membru fără a avea reședința acolo) beneficiază, de asemenea, de normele privind libera circulație a persoanelor (a se vedea secțiunile 2.1.2 - Resortisanți care se întorc în țară și 2.1.3 - Lucrători frontalieri, lucrători care desfășoară activități independente transfrontaliere și prestatori de servicii transfrontaliere). În cazul persoanelor cu dublă cetățenie se aplică, de asemenea, norme specifice (a se vedea secțiunea 2.1.4 - Persoane cu dublă cetățenie).

2.1.2   Resortisanți care se întorc în țară

Curtea a statuat că dreptul Uniunii se aplică și conferă drepturi nu numai cetățenilor Uniunii care își exercită dreptul la liberă circulație și ședere într-un stat membru, altul decât cel ai cărui resortisanți sunt, ci se aplică și în cazul cetățenilor Uniunii care se întorc în statul membru a cărui cetățenie o dețin după ce și-au exercitat dreptul la liberă circulație prin faptul că au avut reședința în alt stat membru (20).

În timp ce intrarea și șederea cetățenilor Uniunii în statul membru a cărui cetățenie o dețin sunt reglementate de dreptul intern, membrilor familiei unui cetățean al Uniunii care se întoarce în țară li se poate conferi un drept de ședere derivat în statul membru al cărui resortisant este respectivul cetățean al Uniunii, pe baza normelor privind libera circulație a persoanelor. Totuși, astfel cum a fost dezvoltat în jurisprudență, această posibilitate este condiționată de îndeplinirea unor condiții, care sunt explicate mai detaliat în secțiunea 18 - Dreptul de ședere al membrilor de familie ai resortisanților care se întorc în țară.

2.1.3   Lucrători frontalieri, lucrători care desfășoară activități independente transfrontaliere și prestatori de servicii transfrontaliere

a)   În cazul în care lucrătorii frontalieri sau lucrătorii care desfășoară activități independente transfrontaliere au o altă cetățenie decât cea a statului membru de reședință

Lucrătorii frontalieri sunt lucrători ai Uniunii care nu își au reședința în statul membru în care lucrează, iar lucrătorii care desfășoară activități independente transfrontaliere sunt cetățeni ai Uniunii care desfășoară o activitate independentă într-un stat membru, dar își au reședința în alt stat membru.

În cazul în care dețin o altă cetățenie decât cea a statului membru de reședință, aceștia intră sub incidența dreptului Uniunii în ambele state (în calitate de lucrător mobil/lucrător care desfășoară o activitate independentă în statul membru în care desfășoară o activitate salariată/o activitate independentă și, pe baza Directivei 2004/38/CE, în calitate de persoană care se întreține din resurse proprii în statul membru de reședință).

b)   În cazul în care lucrătorii frontalieri sau prestatorii de servicii transfrontaliere își au reședința în statul membru a cărui cetățenie o dețin

Prestatorii de servicii transfrontaliere și lucrătorii frontalieri care își au reședința în statul membru a cărui cetățenie o dețin nu intră sub incidența Directivei 2004/38/CE, dar se pot prevala de articolul 56 și, respectiv, de articolul 45 din TFUE. Mai precis, în cazul prestatorilor de servicii din UE care sunt stabiliți în statul membru a cărui cetățenie o dețin, dar care prestează servicii unor beneficiari stabiliți în alte state membre, Curtea a statuat în cauza Carpenter  (21) că aceștia se pot prevala de libera prestare a serviciilor (articolul 56 din TFUE) pentru a obține, în beneficiul soțului/soției lor, dreptul de ședere în statul membru a cărui cetățenie o dețin cei dintâi. Într-adevăr, deși Directiva 2004/38/CE nu se aplică într-un astfel de caz, Curtea a apreciat că se poate conferi un drept de ședere derivat în cazul în care refuzul acordării unui astfel de drept ar descuraja prestatorii de servicii din UE să își exercite drepturile (22). Jurisprudența aferentă cauzei Carpenter a fost extinsă pentru a acoperi, pe baza liberei circulații a lucrătorilor (articolul 45 din TFUE), situația cetățenilor Uniunii care sunt lucrători transfrontalieri și care își au reședința în statul membru a cărui cetățenie o dețin (23).

Aceasta înseamnă că, în fiecare caz în parte, trebuie să se evalueze dacă acordarea unui drept de ședere derivat membrului familiei unui cetățean al Uniunii este necesară pentru „a-i garanta [cetățeanului Uniunii] exercitarea efectivă a libertății fundamentale” (libera circulație a lucrătorilor sau libera prestare a serviciilor) (24). Prin urmare, este în sarcina autorităților competente să stabilească dacă un refuz ar descuraja un cetățean al Uniunii să își exercite în mod efectiv astfel de libertăți (25).

2.1.4   Persoane cu dublă cetățenie

Există jurisprudență care permite atât identificarea cazurilor în care o persoană cu dublă cetățenie și membrii familiei acesteia intră sub incidența Directivei 2004/38/CE, cât și a cazurilor în care situația acestora este reglementată de dreptul intern.

a)   Persoane care dețin cetățenia a două state membre sau persoane cu dublă cetățenie, a unui stat membru și a unei țări terțe, care își au reședința într-un alt stat membru decât cel (cele) ai (ale) cărui (căror) resortisanți sunt

Aceste persoane cu dublă cetățenie intră sub incidența domeniului de aplicare personal al Directivei 2004/38/CE.

Exemple: — A. deține cetățenia statului membru A și a statului membru B și își are reședința în statul membru C. A. intră sub incidența domeniului de aplicare personal al Directivei 2004/38/CE. — L. are cetățenia statului membru A. Aceasta are, de asemenea, cetățenia unei țări terțe. Aceasta își are reședința în statul membru B. L. intră sub incidența domeniului de aplicare personal al Directivei 2004/38/CE.

b)   Persoane care dețin cetățenia a două state membre, fie prin naștere, fie prin naturalizare, care s-au mutat într-un stat membru a cărui cetățenie o dețin pentru a-și stabili reședința acolo

Cetățenii Uniunii care se mută într-un stat membru ai cărui resortisanți sunt pentru a-și stabili reședința acolo nu sunt destinatari ai Directivei 2004/38/CE, iar șederea lor este reglementată de dreptul intern al statului membru gazdă. Cu toate acestea, persoanele care și-au exercitat dreptul la liberă circulație în temeiul articolului 21 din TFUE prin mutarea în statul membru gazdă a cărui cetățenie o dețin de asemenea, cu scopul de a-și stabili reședința în acest stat, au în continuare dreptul de a avea o viață de familie normală acolo, împreună cu membrii familiei lor. Prin urmare, Directiva 2004/38/CE se aplică, prin analogie, membrilor familiilor acestora (26).

Exemple: — Y. deține, de la naștere, atât cetățenia statului membru A, cât și pe cea a statului membru B. Ea și-a avut reședința în statul membru A până în 2020. În 2020, s-a mutat în statul membru B împreună cu soțul său, care nu este resortisant al unui stat membru. De atunci, aceasta lucrează în statul membru B. În statul membru B, Y. nu intră sub incidența domeniului de aplicare personal al Directivei 2004/38/CE. Șederea sa este reglementată de dreptul intern. Cu toate acestea, Directiva 2004/38/CE se aplică, prin analogie, soțului ei. — Z. are cetățenia statului membru A de la naștere. În 2010, acesta s-a mutat în statul membru B, unde și-a stabilit reședința în temeiul condițiilor prevăzute în Directiva 2004/38/CE. În 2017, acesta a dobândit cetățenia statului membru B, păstrându-și, totodată, cetățenia statului membru A și, prin urmare, nu mai intră sub incidența domeniului de aplicare personal al Directivei 2004/38/CE în statul membru B. În 2020, s-a căsătorit cu cetățean al unei țări terțe. Directiva 2004/38/CE se aplică, prin analogie, soției acestuia.

c)   Persoane cu dublă cetățenie, a unui stat membru și a unei țări terțe, care au venit în statul membru gazdă în calitate de resortisanți ai unor țări terțe și au fost naturalizate ulterior, după care țara a cărei cetățenie o dețineau inițial a aderat la UE

După ce au obținut cetățenia statului membru gazdă, acești cetățeni nu devin destinatari ai Directivei 2004/38/CE în statul membru gazdă datorită simplului fapt că celălalt stat a cărui cetățenie o dețin aderă la UE. Șederea lor în statul membru gazdă continuă să fie reglementată de dreptul intern al statului membru gazdă.

Cu toate acestea, având în vedere că, din momentul aderării la UE a celuilalt stat a cărui cetățenie o dețin , aceștia sunt resortisanți ai unui stat membru și își au reședința legală pe teritoriul unui alt stat membru, situația lor intră sub incidența dreptului Uniunii (27). În temeiul articolului 21 din TFUE, aceștia beneficiază de dreptul de a avea o viață de familie normală, împreună cu membrii familiilor acestora, în statul membru gazdă. Prin urmare, Directiva 2004/38/CE se aplică, prin analogie, membrilor familiilor acestora (28).

Exemplu: M. are cetățenia statului A (o țară terță) de la naștere. Până în 2007, ea a avut reședința în statul A. În 2007, s-a mutat în statul membru B, unde și-a stabilit reședința în calitate de lucrător care desfășoară o activitate independentă. În 2009, s-a căsătorit cu un cetățean al unei țări terțe. Până în 2012, a avut reședința în calitate de resortisant al unei țări terțe în conformitate cu dreptul intern al statului membru B. În 2012, a dobândit cetățenia statului membru B și a devenit cetățean al Uniunii (cu cetățenie dublă, a unui stat membru și a unei țări terțe). În 2013, statul A a aderat la UE iar M. a devenit o persoană care deține cetățenia a două state membre. Șederea lui M. în statul membru B nu intră sub incidența directivei. Cu toate acestea, Directiva 2004/38/CE se aplică, prin analogie, soției sale.

d)   Persoane cu dublă cetățenie, a unui stat membru și a unei țări terțe, care au venit în statul membru gazdă în calitate de resortisanți ai unor țări terțe, după care țara a cărei cetățenie o dețineau inițial a aderat la UE și acestea au fost ulterior naturalizate în statul membru gazdă

În cazul în care în actul de aderare relevant nu există nicio dispoziție tranzitorie privind aplicarea în noul stat membru a dispozițiilor legale ale UE privind libera circulație a persoanelor, acești cetățeni pot, din momentul aderării la UE a statului a cărui cetățenie o dețineau inițial, să se prevaleze de dispozițiile Directivei 2004/38/CE în ceea ce privește perioadele de ședere premergătoare aderării, cu condiția să fi îndeplinit condițiile relevante pe parcursul șederii lor în statul membru gazdă în calitate de resortisanți ai unor țări terțe. Dispozițiile Directivei 2004/38/CE pot fi aplicate efectelor prezente și viitoare ale situațiilor acestor cetățeni și ale membrilor familiilor acestora care au survenit înainte de aderare (29).

Cu toate acestea, odată ce obțin cetățenia statului membru gazdă, acești cetățeni nu mai sunt destinatari ai Directivei 2004/38/CE, iar șederea acestora este reglementată de dreptul intern al statului membru gazdă. Totuși, întrucât și-au exercitat dreptul la liberă circulație în temeiul articolului 21 din TFUE în statul membru gazdă a cărui cetățenie o dețin acum de asemenea, aceștia beneficiază de dreptul de a avea o viață de familie normală în acest stat, împreuna cu membrii familiei lor. Prin urmare, Directiva 2004/38/CE se aplică, prin analogie, membrilor familiilor acestora (30).

Exemplu: L. are cetățenia statului A (o țară terță) de la naștere. Până în 2007, și-a avut reședința în statul A. Începând din 2009, își are reședința în statul membru B în calitate de lucrător. În 2013, statul A a aderat la UE. În 2014, a dobândit cetățenia statului membru B (și a devenit o persoană care deține cetățenia a două state membre). În 2022, mama sa, în calitate de persoană aflată în întreținere, resortisantă a unei țări terțe, dorește să i se alăture în statul membru B. După ce a obținut cetățenia statului membru B, șederea lui L. în statul membru B nu mai intră sub incidența Directivei 2004/38/CE. Cu toate acestea, Directiva 2004/38/CE se aplică, prin analogie, mamei pe care acesta o are în întreținere.

e)   Persoane care dețin cetățenia a două state membre, care au avut întotdeauna reședința în unul dintre statele membre al căror resortisanți sunt și care nu și-au exercitat niciodată dreptul la liberă circulație

Acești cetățeni nu intră sub incidența Directivei 2004/38/CE (31). Această situație este reglementată exclusiv de dreptul intern.

Exemplu: Y. are, de la naștere, atât cetățenia statului membru A, cât și cetățenia statului membru B. Aceasta este căsătorită cu un cetățean al unei țări terțe. Ea și-a avut întotdeauna reședința în statul membru A. Directiva 2004/38/CE nu se aplică în cazul șederii sale în statul membru A.

f)   Persoane cu dublă cetățenie, a unui stat membru și a unei țări terțe, care au venit în statul membru gazdă în calitate de resortisanți ai unor țări terțe și care sunt naturalizate ulterior în acest stat membru gazdă

Acești cetățeni nu intră sub incidența Directivei 2004/38/CE. Această situație este reglementată exclusiv de dreptul intern.

Exemplu: Y. este resortisant al unei țări terțe. Acesta își are reședința în statul membru A din 2015. În 2020, acesta a dobândit cetățenia statului membru A. În 2022, fiica sa, în vârstă de 16 ani, resortisant al unei țări terțe, dorește să i se alăture în statul membru A. Directiva 2004/38/CE nu se aplică în cazul șederii acestora în statul membru A.

2.2   Membrii familiei și alți destinatari

2.2.1   Considerații generale

Membrii familiei, astfel cum sunt definiți în Directiva 2004/38/CE (chiar dacă nu sunt resortisanți ai unui stat membru) intră sub incidența Directivei 2004/38/CE.

Dreptul la liberă circulație al cetățenilor Uniunii nu ar avea niciun efect util în lipsa unor dispoziții de însoțire prin care să se asigure că cetățenii Uniunii pot fi însoțiți de familiile lor (32). Prin urmare, Directiva 2004/38/CE prevede un drept derivat de liberă circulație pentru membrii familiilor cetățenilor Uniunii.

În principiu, Directiva 2004/38/CE se aplică numai cetățenilor Uniunii care călătoresc într-un alt stat membru decât statul membru a cărui cetățenie o dețin sau cetățenilor Uniunii care locuiesc deja în alt stat (și anume cetățeanul Uniunii își exercită sau și-a exercitat deja dreptul la liberă circulație) (33). Aceasta înseamnă că, pentru a evalua dacă un membru de familie intră sub incidența Directivei 2004/38/CE, trebuie să se analizeze mai întâi dacă cetățeanul Uniunii, de la care membrul de familie poate obține drepturi, se află într-o situație care intră sub incidența directivei.

În ceea ce privește dovada statutului, Curtea a precizat că „ autoritățile administrative și judiciare ale unui stat membru trebuie să accepte certificate și acte similare referitoare la statutul personal eliberate de autoritățile competente din celelalte state membre, cu excepția cazului în care exactitatea acestora este grav subminată de probele concrete în respectivul caz individual”  (34). Acest lucru este valabil în cazul actelor care se referă la un cetățean al Uniunii sau care atestă o relație de familie cu un cetățean al Uniunii. Această acceptare nu necesită nicio recunoaștere în mod formal a relației de familie în dreptul celorlalte state membre (35). Acest lucru este valabil și în sensul Directivei 2004/38/CE. Prin urmare, relațiile precum căsătoriile între persoane de același sex și exercitarea calității de părinte de către persoane de același sex, atestate corespunzător printr-un certificat eliberat de un stat membru, trebuie să fie acceptate de celelalte state membre în sensul Directivei 2004/38/CE și al dreptului Uniunii, chiar dacă astfel de relații nu sunt prevăzute din punct de vedere juridic în dreptul intern (36). Cerințele prevăzute de legislația statului membru gazdă, inclusiv deținerea unui act de naștere întocmit în temeiul acestei legislații, nu pot fi impuse pentru exercitarea drepturilor de care beneficiază cuplurile de același sex și copiii lor în temeiul dreptului Uniunii (37).

2.2.2   Membrii nucleului familial

Membrii „nucleului” familial, enumerați la articolul 2 punctul 2 din Directiva 2004/38/CE, au în mod automat drept de intrare și de ședere, indiferent de cetățenia lor. În articolul 2 punctul 2 sunt enumerate următoarele persoane:

—

soțul;

—	partenerul cu care cetățeanul Uniunii a contractat un parteneriat înregistrat, în temeiul legislației unui stat membru, dacă, potrivit legislației statului membru gazdă, parteneriatele înregistrate sunt considerate drept echivalente căsătoriei;

—	descendenții direcți în vârstă de cel mult 21 de ani sau care se află în întreținere, precum și descendenții direcți ai soțului sau ai partenerului, conform definiției de mai sus;

—	ascendenții direcți care se află în întreținere și cei ai soțului sau ai partenerului, conform definiției de mai sus.

„Membrii familiei” care intră sub incidența Directivei 2004/38/CE corespund „membrilor familiei” care intră sub incidența Regulamentului (UE) nr. 492/2011 privind libera circulație a lucrătorilor în cadrul Uniunii (38). Aceasta înseamnă că membrii de familie ai lucrătorilor care desfășoară o activitate salariată și ai celor care desfășoară o activitate independentă beneficiază nu numai de aplicarea dispozițiilor Directivei 2004/38/CE, ci și de aplicarea dispozițiilor Regulamentului (UE) nr. 492/2011 privind libera circulație a lucrătorilor în cadrul Uniunii (39) (pentru informații suplimentare, a se vedea secțiunea 11.2 - Relația dintre articolul 24 din Directiva 2004/38/CE și Regulamentul (UE) nr. 492/2011).

Pe lângă persoanele enumerate la articolul 2 punctul 2 din Directiva 2004/38/CE, din jurisprudență rezultă că resortisanților țărilor terțe care asigură în fapt îngrijirea copiilor minori cetățeni ai Uniunii care își exercită dreptul la liberă circulație (care nu sunt dependenți de copilul minor cetățean al Uniunii, ci sunt persoanele care au în îngrijire copilul minor cetățean ai Uniunii) trebuie să li se recunoască dreptul de ședere în statul membru gazdă, întrucât, dacă nu s-ar proceda astfel, dreptul de ședere al copilului ar fi lipsit de orice efect util (a se vedea secțiunea 2.2.2.5 - Persoane care asigură în fapt îngrijirea copiilor minori cetățeni ai Uniunii).

2.2.2.1   Soții

În principiu, căsătoriile valabil încheiate oriunde în lume trebuie să fie recunoscute în scopul aplicării Directivei 2004/38/CE. Căsătoriile forțate, în cazul cărora consimțământul uneia sau ambelor părți lipsește sau nu este respectat, nu sunt protejate de dreptul internațional (40) sau al Uniunii. Trebuie făcută o distincție între căsătoriile forțate și căsătoriile aranjate, în cazul cărora ambele părți consimt pe deplin și în mod liber la încheierea căsătoriei, cu toate că o parte terță deține un rol dominant în alegerea partenerului, pe de o parte, și căsătoriile de conveniență, definite în secțiunea 16.4 - Căsătoriile de conveniență, pe de altă parte.

Statele membre nu sunt obligate să recunoască căsătoriile poligame (41), încheiate cu respectarea legii într-o țară terță, dar care pot contraveni ordinii juridice interne (42) a acestora. Acest lucru nu aduce atingere obligației de a ține cont în mod corespunzător de interesul superior al copiilor din aceste căsătorii.

Curtea a precizat în cauza Coman că noțiunea de „soț”, în sensul Directivei 2004/38/CE, este neutră din punct de vedere al genului și include soții din căsătorii între persoane de același sex (43) . Prin urmare, dreptul Uniunii se opune ca autoritățile unui stat membru să refuze acordarea dreptului de intrare și de ședere soțului de același sex al unui cetățean al Uniunii, pentru motivul că dreptul statului membru respectiv nu recunoaște căsătoria între persoane de același sex. În hotărârea sa, Curtea s-a referit în mod specific la căsătorii între persoane de același sex încheiate în statul membru gazdă.

Curtea a mai precizat în cauza Coman că un soț de același sex, în calitate de membru de familie al unui cetățean mobil al Uniunii, trebuie să beneficieze de drepturi de intrare și de ședere, precum și de toate drepturile care decurg din dreptul Uniunii (44) (cum ar fi dreptul la muncă și dreptul la egalitate de tratament (45)). Este suficientă recunoașterea obligatorie a soțului ca membru de familie în contextul liberei circulații. Căsătoria între persoane de același sex nu trebuie să fie recunoscută în dreptul intern (pentru informații suplimentare, a se vedea secțiunea 2.2.1 - Considerații generale și secțiunea 2.2.4 - Documente justificative prin care se atestă relația de familie cu cetățeanul Uniunii).

În cauza Coman, Curtea nu și-a limitat analiza la dispozițiile în materie de liberă circulație. Curtea a analizat, de asemenea, dispozițiile Directivei 2004/38/CE în lumina dreptului fundamental la respectarea vieții private și de familie care este garantat de Carta drepturilor fundamentale și conform interpretării Curții Europene a Drepturilor Omului. Pe această bază, Curtea a concluzionat că „reiese din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului că relația pe care o are un cuplu homosexual este susceptibilă să intre în sfera noțiunii «viață privată», precum și a noțiunii «viață de familie» la fel ca cea a unui cuplu heterosexual care se află în aceeași situație”. (46) Protecția vieții private și a vieții de familie constituie elemente importante de care trebuie să se țină seama pentru a garanta exercitarea corespunzătoare a dreptului la liberă circulație de către cuplurile care includ un membru LGBTIQ.

Curtea a precizat, de asemenea, că, pentru a beneficia de drept de ședere în statul membru gazdă, soții trebuie să locuiască în același stat membru gazdă, însă nu există nicio cerință ca soții să locuiască împreună în același domiciliu (47).

În plus, o căsătorie nu poate fi considerată desfăcută atât timp cât nu i s-a pus capăt de către autoritatea competentă – chiar dacă soții locuiesc separat (48).

2.2.2.2   Parteneri înregistrați

În prezent, nu există jurisprudență pentru interpretarea articolului 2 punctul 2 litera (b) din Directiva 2004/38/CE.

Pentru ca un partener înregistrat să fie considerat membru „de bază” al familiei, parteneriatul înregistrat trebuie să îndeplinească toate cele trei condiții prezentate în continuare:

a)   parteneriatul înregistrat trebuie încheiat „în temeiul legislației unui stat membru”

Parteneriatele înregistrate încheiate în afara UE nu intră sub incidența Directivei 2004/38/CE.

b)   statul membru gazdă consideră parteneriatul înregistrat drept echivalent căsătoriei

Un stat membru gazdă a cărui legislație națională nu prevede parteneriatul înregistrat nu trebuie să recunoască un parteneriat înregistrat încheiat în alte state membre drept echivalent căsătoriei.

c)   parteneriatul înregistrat îndeplinește condițiile prevăzute de legislația relevantă a statului membru gazdă

Statele membre beneficiază de o anumită marjă de apreciere atunci când definesc parteneriatele înregistrate pe care le consideră drept echivalente căsătoriei. Prin urmare, un anumit parteneriat înregistrat ar putea fi recunoscut într-un stat membru în scopul punerii în aplicare a Directivei 2004/38/CE, iar în alt stat membru nu.

În vederea asigurării unei mai mari securități juridice, Comisia invită fiecare stat membru să publice pe site-ul web „Europa ta”  (49) o listă a parteneriatelor înregistrate încheiate în alte state membre pe care le consideră drept echivalente căsătoriei și să actualizeze permanent această listă.

În cazul în care un parteneriat înregistrat nu îndeplinește aceste trei condiții, dreptul potențial de intrare și de ședere al partenerului ar trebui evaluat în temeiul articolului 3 alineatul (2) litera (b) din Directiva 2004/38/CE.

Exemplu: T. este cetățean al unei țări terțe iar P. este cetățean al Uniunii care are cetățenia statului membru A. În 2020, cei doi au încheiat un parteneriat înregistrat în temeiul legislației statului membru A. Aceștia intenționează acum să se mute în statul membru B, care nu prevede parteneriatul înregistrat în legislația sa națională. Statul membru B nu are obligația să recunoască parteneriatul înregistrat. Cu toate acestea, posibilitatea ca T. să obțină drept de intrare și de ședere ar trebui evaluată în temeiul articolului 3 alineatul (2) litera (b) din Directiva 2004/38/CE.

2.2.2.3   Descendenți și ascendenți

Curtea a precizat că noțiunea de „descendent direct” al unui cetățean al Uniunii acoperă orice legătură de filiație, indiferent dacă aceasta este de natură biologică sau juridică, și, prin urmare, cuprinde atât copilul biologic, cât și copilul adoptat al cetățeanului Uniunii (50). Articolul 2 punctul 2 litera (c) acoperă, de asemenea, „descendentul direct” al soțului sau al partenerului înregistrat al cetățeanului Uniunii. În aceeași ordine de idei, articolul 2 punctul 2 litera (d) acoperă ascendenții aflați în întreținere ai soțului sau ai partenerului înregistrat al cetățeanului Uniunii.

Prin urmare, noțiunea de rude directe în linie descendentă și ascendentă se extinde la relațiile din adopție.

Cu privire la copiii părinților de același sex care își exercită dreptul la liberă circulație, Curtea a precizat că, în cazul în care unul dintre părinți este cetățean al Uniunii, toate statele membre trebuie să recunoască legătura de filiație astfel cum este stabilită în actul de naștere întocmit de un stat membru în scopul exercitării drepturilor conferite în temeiul dreptului Uniunii, fără alte formalități. Acest lucru este valabil indiferent de statutul conferit unei astfel de legături în dreptul altor state membre și, în special, în dreptul statului membru (statelor membre) al cărui (al căror) resortisant este copilul. Aceasta „nu implică pentru statul membru al cărui resortisant este copilul în cauză, să prevadă, în dreptul său național, calitatea de părinte a unor persoane de același sex sau să recunoască, în alte scopuri decât exercitarea drepturilor conferite de dreptul Uniunii acestui copil, legătura de filiație dintre respectivul copil și persoanele menționate ca fiind părinții acestuia în actul de naștere întocmit de autoritățile statului membru gazdă (51) ”. Cu alte cuvinte, este suficientă recunoașterea obligatorie a calității de părinte în contextul liberei circulații. Calitatea de părinte a persoanelor de același sex nu trebuie să fie recunoscută în dreptul intern în alte scopuri (52).

În cauza VMA, Curtea a insistat, de asemenea, asupra importanței drepturilor fundamentale, în special a dreptului la respectarea vieții private și de familie și a drepturilor copilului, statuând că: „În situația care face obiectul litigiului principal, dreptul la respectarea vieții private și de familie garantat la articolul 7 din cartă, precum și drepturile copilului garantate la articolul 24 din aceasta, în special dreptul la luarea în considerare a interesului superior al copilului ca considerație primordială în toate acțiunile referitoare la copii, precum și dreptul de a întreține cu regularitate relații personale și contacte directe cu ambii părinți, sunt fundamentale”  (53). Curtea și-a încheiat analiza evidențiind faptul că ar fi contrar articolelor 7 și 24 din Carta drepturilor fundamentale ca un copil să fie privat de relația cu unul dintre părinții săi în cadrul exercitării dreptului său de liberă circulație sau ca exercitarea acestui drept să i se facă excesiv de dificilă (54). În plus, în temeiul dreptului Uniunii, recunoașterea unei legături de filiație în scopul exercitării drepturilor conferite copilului de dreptul Uniunii nu poate fi refuzată prin invocarea ordinii publice pentru motivul că părinții sunt de același sex (55).

În ceea ce privește gradul de recunoaștere a calității de părinte a persoanelor de același sex, Curtea a statuat în cauza VMA  (56) că statele membre sunt obligate să recunoască calitatea de părinte în scopul drepturilor conferite copilului în temeiul dreptului Uniunii. Câteva exemple de astfel de drepturi, care au fost abordate în mod expres de Curte, vizează accesul la educație (57), burse (58) și reduceri ale costurilor de transport public pentru familiile numeroase (59).

Nu există restricții în ceea ce privește gradul de rudenie dintre cetățenii Uniunii și ascendenții sau descendenții acestora. Aceasta înseamnă, de exemplu, că sunt acoperiți nepoții și bunicii aflați în întreținere. Autoritățile naționale pot solicita dovezi care să susțină relația de familie pretinsă (a se vedea secțiunea 2.2.4 - Documente justificative prin care se atestă relația de familie cu cetățeanul Uniunii).

Trebuie menționat faptul că un raport juridic între un cetățean mobil al Uniunii și un minor care nu este fundamentat pe o legătură de filiație (de exemplu, tutori legali și copii adoptivi), dar care conduce la crearea unei adevărate vieți de familie, beneficiază de protecție în temeiul Directivei 2004/38/CE, cu condiția ca legătura să fie atestată în mod corespunzător. Într-un astfel de caz, copilul nu beneficiază în mod automat de drept de intrare și de ședere, însă intrarea și șederea copilului trebuie să fie facilitate de statul membru gazdă în temeiul articolului 3 alineatul (2) din Directiva 2004/38/CE (60) (pentru informații suplimentare, a se vedea secțiunea 2.2.3 - Membrii familiei extinse).

2.2.2.4   Situația de dependență a descendenților și ascendenților direcți

În conformitate cu jurisprudența actuală (61) a Curții, statutul de membru de familie „aflat în întreținere ” rezultă dintr-o situație de fapt caracterizată prin împrejurarea că sprijinul material pentru acest membru de familie este oferit de cetățeanul Uniunii sau de soțul/partenerul acestuia. Statutul de membru de familie aflat în întreținere nu presupune un drept la întreținere, iar motivele situației de dependență nu sunt relevante (62). Nu este necesar să se examineze dacă membrul de familie în cauză ar putea, teoretic, să se întrețină singur, de exemplu, prin găsirea unui loc de muncă remunerat. Faptul că membrul de familie este considerat că are perspective bune pentru a găsi un loc de muncă și, în plus, intenționează să lucreze în statul membru gazdă nu are nicio incidență asupra interpretării condiției de a se afla „în întreținere”  (63).

Curtea nu a făcut referire, în hotărârile sale privind noțiunea de „dependență”, la vreun nivel al standardului de viață pentru a stabili necesitatea unui sprijin financiar din partea cetățeanului Uniunii.

Directiva 2004/38/CE nu impune nicio condiție în ceea ce privește durata minimă a situației de dependență sau cuantumul sprijinului material oferit, atât timp cât situația de dependență este reală și de natură structurală.

Pentru a stabili dacă membrul de familie se află în întreținere, trebuie să se aprecieze, pentru fiecare caz în parte, dacă, având în vedere condițiile sale materiale și sociale, acesta are nevoie de susținere materială pentru a face față nevoilor sale esențiale în statul de origine sau în statul de proveniență (adică nu în statul membru gazdă în care locuiește cetățeanul Uniunii). Stabilirea faptului dacă o persoană se află „în întreținerea” unui cetățean al Uniunii trebuie să se bazeze pe o apreciere a situației în momentul în care membrul de familie solicită să însoțească respectivul cetățean al Uniunii sau să i se alăture acestuia (64).

Membrii de familie care se află în întreținere trebuie să prezinte documente justificative pentru a dovedi situația de dependență. Dovada se poate face prin orice mijloc de probă, după cum a confirmat Curtea (65). Dacă membrul de familie vizat poate dovedi situația de dependență, prin orice mijloc de probă, altul decât un document care să ateste acest lucru, emis de autoritatea relevantă din statul de origine sau din statul de proveniență a respectivului membru de familie, statul membru gazdă nu poate refuza recunoașterea drepturilor acestuia. Cu toate acestea, o simplă declarație din partea cetățeanului Uniunii privind sprijinul acordat membrului de familie în cauză nu este suficientă în sine pentru a stabili existența situației de dependență. În ceea ce privește evaluarea documentelor justificative, a se vedea secțiunea 7.1 - Documente justificative pentru eliberarea permiselor de ședere.

Exemple de mijloace de probă care atestă situația de dependență: — un document de la autoritatea competentă din statul de origine sau din statul de proveniență al membrului de familie aflat în întreținere care să ateste existența unei situații de dependență  (66) ; — dovada faptului că cetățeanul Uniunii plătește cu regularitate, o perioadă considerabilă, o sumă de bani membrului de familie aflat în întreținere, care îi este necesară acestuia din urmă pentru a se întreține în statul de origine sau în statul de proveniență al acestuia  (67) (aceasta înseamnă că trebuie să se demonstreze că se efectuează plăți cu regularitate și că plățile sunt necesare pentru întreținerea membrului de familie); — dovada faptului că cetățeanul Uniunii plătește cu regularitate, în mod direct, o perioadă considerabilă, cheltuielile de bază (de exemplu, școală, cazare, electricitate și apă), care îi sunt necesare membrului de familie aflat în întreținere pentru a se întreține în statul de origine sau în statul de proveniență al acestuia (aceasta înseamnă că trebuie să se demonstreze că se efectuează plăți cu regularitate și că plățile sunt necesare pentru întreținerea membrului de familie). Exemple de mijloace de probă care nu pot fi solicitate: — certificate care să ateste că membrul de familie aflat în întreținere a încercat fără succes să găsească un loc de muncă sau să primească un ajutor de subzistență în statul de origine sau în statul de provenință al solicitantului și/sau că a încercat prin orice alt mijloc să își asigure subzistența  (68) ; — (în cazul în care cetățeanul Uniunii își are deja reședința în statul membru gazdă), dovada faptului că membrul de familie se afla în întreținerea respectivului cetățean al Uniunii cu puțin timp înainte sau la momentul la care acesta din urmă s-a instalat în statul membru gazdă  (69) .

Nu există nicio cerință ca membrul de familie să locuiască în același stat cu cetățeanul Uniunii sau să se afle în întreținerea acestuia cu puțin timp înainte sau la momentul la care cetățeanul Uniunii s-a instalat în statul membru gazdă (70).

Exemplu: R. este cetățean al unei țări terțe. A locuit întotdeauna într-o țară terță. Fiica sa, M., este cetățean al Uniunii, având cetățenia statului membru A. Aceasta a locuit în statul membru A până în 2016, când s-a mutat în statul membru B. Din 2018, M. face plăți lunare către R. pentru a-i acoperi costurile de subzistență ale acestuia din urmă. În 2020, R. s-a deplasat în statul membru B și a solicitat eliberarea unui permis de ședere în calitate de membru de familie „ascendent direct aflat în întreținere” în temeiul articolului 2 punctul 2 litera (d). Lui R. nu i se poate refuza eliberarea permisului de ședere pentru motivul că nu a locuit în același stat cu fiica sa. În plus, nu i se poate refuza acordarea permisului de ședere pentru motivul că nu se afla în întreținerea fiicei sale cu puțin timp înainte sau la momentul la care fiica sa s-a stabilit în statul membru B.

Membrii de familie al căror drept de ședere este conferit în baza faptului că se află în întreținerea unui cetățean mobil al Uniunii continuă să intre sub incidența Directivei la încetarea situației lor de dependență, de exemplu, făcând uz de drepturile prevăzute la articolul 23 de a desfășura o activitate salariată sau independentă în statul membru gazdă (71).

În același timp, descendenții al căror drept de ședere este conferit de faptul că au vârsta sub 21 de ani continuă să intre sub incidența Directivei 2004/38/CE atunci când împlinesc vârsta de 21 de ani.

Exemplu: M. este cetățean al unei țări terțe. Acesta locuiește și urmează studiile într-o țară terță din septembrie 2018. Mama sa – cetățean al unei țări terțe – și tatăl său – cetățean al Uniunii – își au reședința în statul membru A. În ianuarie 2020, aceștia au început să efectueze plăți lunare către fiul lor, pentru ca acesta din urmă să-și acopere costurile de studii și de subzistență. M. s-a mutat în statul membru A în octombrie 2020 când avea vârsta de 22 de ani și a solicitat eliberarea unui permis de ședere în calitate de descendent direct aflat în întreținerea unui cetățean al Uniunii [articolul 2 punctul 2 litera (c)]. A obținut permisul de ședere în decembrie 2020. În februarie 2021, acesta a început să lucreze în statul membru A și s-a mutat de la părinți, închiriind un apartament în statul membru A. Dreptul de ședere al lui M. nu poate fi pus în discuție de faptul că, după ce s-a mutat în statul membru A, M. nu se mai află în întreținerea părinților săi ca urmare a ocupării unui loc de muncă în conformitate cu articolul 23 din directivă.

2.2.2.5   Persoane care asigură în fapt îngrijirea copiilor minori cetățeni ai Uniunii

Curtea a precizat faptul că copiii minori cetățeni ai Uniunii beneficiază de drepturi depline în materie de liberă circulație, în pofida faptului că nu pot decide ei înșiși unde să locuiască sau unde să călătorească: capacitatea unui cetățean al Uniunii de a fi titular al unor drepturi garantate de tratat și de dreptul derivat privind libera circulație a persoanelor nu poate fi condiționată de împlinirea de către persoana vizată a vârstei impuse pentru dobândirea capacității juridice de a-și exercita personal aceste drepturi sau de împlinirea unei vârste minime (72). Astfel de decizii sunt luate de părinți/persoane care asigură în fapt îngrijirea copilului, care au drepturi privind încredințarea asupra copilului cetățean al Uniunii.

În consecință, Curtea a statuat că, pe lângă persoanele enumerate la articolul 2 punctul 2 din Directiva 2004/38/CE, în cazul în care copiii minori cetățeni ai Uniunii își exercită dreptul la liberă circulație, resortisanților țărilor terțe care asigură în fapt îngrijirea copiilor (care nu sunt dependenți de copilul minor cetățean al Uniunii, ci sunt persoanele care au în întreținere copilul minor cetățean al Uniunii) trebuie să li se recunoască dreptul de ședere în statul membru gazdă, întrucât, dacă nu s-ar proceda astfel, dreptul de ședere al copilului ar fi lipsit de orice efect util (73). Dispozițiile relevante ale Directivei 2004/38/CE se aplică, prin analogie, acestor persoane care asigură în fapt îngrijirea copilului.

Exemplu: A. este copil minor cetățean al Uniunii, resortisant al statului membru A, unde s-a născut. La șase luni de la naștere, aceasta s-a mutat în statul membru B împreună cu părinții săi și cu sora sa mai mare, care sunt resortisanți ai unei țări terțe. Cei patru își au reședința în statul membru B. Părinții ei, în calitate de persoane care asigură în fapt îngrijirea sa, intră sub incidența normelor privind libera circulație, care se pot aplica și surorii sale.

Pentru informații suplimentare privind dreptul de ședere pentru o perioadă mai mare de trei luni și mai mică de cinci ani a copiilor minori cetățeni ai Uniunii și a persoanelor care asigură în fapt îngrijirea acestora, a se vedea secțiunea 5.2.4 - Persoane care asigură în fapt îngrijirea copiilor minori cetățeni ai Uniunii.

2.2.3   Membrii familiei extinse

Statele membre trebuie, în conformitate legislația lor națională, să faciliteze intrarea și șederea membrilor familiei „extinse” a cetățenilor Uniunii.

Articolul 3 alineatul (2) din Directiva 2004/38/CE se referă la:

—

orice alți membri de familie (și anume care nu se încadrează în definiția de la articolul 2 punctul 2 al Directivei 2004/38/CE), care: — se află în întreținerea cetățeanului Uniunii; — sunt membri ai gospodăriei cetățeanului UE; — din motive grave de sănătate necesită în mod imperativ îngrijirea personală de către cetățeanul Uniunii; sau

—	partenerii cu care cetățeanul Uniunii are o relație durabilă, atestată corespunzător.

Termenul „membri de familie” de la articolul 3 alineatul (2) trebuie să primească, în întreaga Uniune, o interpretare autonomă și uniformă. Trimiterea la „legislația internă” nu privește definiția persoanelor vizate de această dispoziție, ci condițiile prevăzute de statul membru gazdă pentru a facilita intrarea și șederea acestor persoane (74).

Directiva 2004/38/CE nu impune nicio restricție privind gradul de rudenie atunci când se referă la „alți membri de familie”.

Articolul 3 alineatul (2) din Directiva 2004/38/CE prevede că se facilitează intrarea și șederea membrilor familiei „extinse” în conformitate cu legislația internă. Spre deosebire de membrii „de bază” ai familiei, membrii familiei „extinse” nu au în mod automat drept de intrare și de ședere. Aceasta înseamnă că statele membre nu sunt obligate să admită orice cerere de intrare sau de ședere formulată de persoane care se încadrează în această categorie (75). Cu toate acestea, statele membre sunt obligate să confere un anumit avantaj acestor cereri în raport cu cererile formulate de alți resortisanți ai unor țări terțe (76).

Pentru a menține unitatea familiei în sens larg, legislația internă trebuie să prevadă o examinare atentă a situației personale relevante a solicitanților vizați, ținând seama de relația lor cu cetățeanul Uniunii sau de orice alte împrejurări, precum dependența lor financiară sau fizică de acesta, astfel cum se precizează în considerentul 6 din preambulul Directivei 2004/38/CE. Pentru a-și îndeplini această obligație, statele membre trebuie, în conformitate cu articolul 3 alineatul (2) din Directiva 2004/38/CE, să prevadă criterii în legislația lor internă pentru această facilitare care să permită solicitanților să obțină o decizie referitoare la cererea lor, întemeiată pe o examinare amănunțită a situației lor personale și care, în caz de refuz, să fie motivată (77). Statele membre au o oarecare marjă de apreciere în stabilirea prin legislația lor internă a criteriilor care trebuie luate în considerare pentru a decide dacă drepturile sunt acordate în temeiul Directivei 2004/38/CE membrilor familiei „extinse”, cu condiția ca aceste criterii să fie conforme cu sensul uzual al termenului „facilitează” și să nu lipsească dispoziția de efectul său util (78).

În plus, atunci când pun în aplicare obligația, întemeiată pe articolul 3 alineatul (2), de a facilita intrarea și șederea „altor membri de familie”, statele membre trebuie să își exercite marja de apreciere „în lumina și cu respectarea” dispozițiilor Cartei drepturilor fundamentale a UE, inclusiv dreptul la (respectarea) vieții de familie (articolul 7) și interesul superior al copilului (articolul 24) (79). Acestea sunt obligate, prin urmare, să „efectueze o apreciere echilibrată și rezonabilă a tuturor împrejurărilor actuale și pertinente ale speței, ținând seama de toate interesele implicate și în special de interesul superior al copilului în cauză”  (80).

Pe baza hotărârii pronunțate în cauza Coman, prin care Curtea a statuat că noțiunea „soț”, în sensul Directivei 2004/38/CE, este neutră din punct de vedere al genului (81), nu există motive pentru a interpreta alți termeni din Directiva 2004/38/CE [de exemplu, „orice alt membru de familie” - articolul 3 alineatul (2) litera (a) și „partener” - articolul 3 alineatul (2) litera (b)] ca nefiind neutre din punct de vedere al genului.

Odată recunoscut statutul lor de membru de familie, membrii familiei extinse care intră sub incidența articolului 3 alineatul (2) din Directiva 2004/38/CE se pot prevala de toate dispozițiile directivei (inclusiv dreptul la muncă). Această recunoaștere are loc, în mod normal, prin eliberarea permisului de ședere în conformitate cu articolul 10 din Directiva 2004/38/CE, însă poate avea loc, de asemenea, prin intermediul unei alte proceduri (de exemplu, eliberarea unei vize pentru cetățenii care fac obiectul obligației de a deține o viză).

Orice decizie negativă (în special refuzul acordării dreptului de intrare, refuzul acordării vizei și/sau refuzul eliberării unui permis de ședere) este supusă tuturor garanțiilor materiale și procedurale prevăzute în Directiva 2004/38/CE. Printre acestea se numără accesul la justiție, prin care „instanța națională trebuie să poată verifica dacă decizia privind refuzul se întemeiază pe o bază factuală suficient de solidă și dacă garanțiile procedurale au fost respectate”  (82). Decizia negativă trebuie motivată în scris și trebuie să poată face obiectul unei căi de atac.

2.2.3.1   Situații care intră sub incidența articolului 3 alineatul (2) litera (a): dependența financiară, dependența fizică și apartenența la gospodărie

Cele trei situații care intră sub incidența articolului 3 alineatul (2) litera (a) (dependența financiară, dependența fizică și apartenența la gospodărie) nu sunt cumulative. Aceasta înseamnă că o persoană poate beneficia de articolul 3 alineatul (2) litera (a) dacă se încadrează în una dintre aceste trei situații (83).

Membrii familiei extinse sunt obligați, în temeiul articolului 8 alineatul (5) litera (e) și al articolului 10 alineatul (2) litera (e), să prezinte un document eliberat de autoritatea relevantă din țara de origine sau de proveniență care să ateste că persoanele în cauză se află în întreținerea ori sunt membri ai menajului cetățeanului Uniunii, ori o dovadă a existenței unor probleme grave de sănătate care necesită îngrijirea personală a membrului familiei de către cetățeanul Uniunii (84).

Noțiunea „persoane aflate în întreținere” vizează „o situație de dependență financiară”  (85).

Statele membre pot, în exercitarea acestei marje de apreciere, să prevadă în cadrul legislațiilor lor cerințe specifice cu privire la caracterul și la durata dependenței, și aceasta în special pentru a se asigura că situația de dependență este reală și stabilă și nu a fost provocată exclusiv în scopul de a obține intrarea și șederea pe teritoriul statului membru gazdă (86).

Cu toate acestea, astfel de cerințe trebuie să fie conforme cu sensul uzual al termenului „facilitează” și al termenilor referitori la dependență utilizați la articolul 3 alineatul (2) și nu trebuie să lipsească dispoziția de efectul său util (87).

Situația de dependență trebuie să existe în țara de proveniență a membrului familiei extinse (și nu în țara în care cetățeanul Uniunii a locuit înainte de a se instala în statul membru gazdă) (88). Stabilirea faptului dacă o persoană se află „în întreținerea” unui cetățean al Uniunii trebuie să se bazeze pe o apreciere a situației în momentul în care membrul de familie solicită să însoțească respectivul cetățean al Uniunii sau să i se alăture acestuia. Nu există nicio cerință ca membrul de familie să locuiască în același stat cu cetățeanul Uniunii sau să se afle în întreținerea acestuia cu puțin timp înainte sau la momentul la care cetățeanul Uniunii s-a instalat în statul membru gazdă (89). Aceasta înseamnă că, în cazul în care cetățeanul Uniunii își are deja reședința în statul membru gazdă, membrului de familie aflat în întreținere nu i se poate cere să facă dovada dependenței de respectivul cetățean al Uniunii cu puțin timp înainte sau la momentul la care acesta din urmă s-a instalat în statul membru gazdă (90).

Membrii familiei extinse aflați în întreținere continuă să intre sub incidența Directivei la încetarea situației lor de dependență, de exemplu, făcând uz de drepturile prevăzute la articolul 23 de a desfășura o activitate salariată sau independentă în statul membru gazdă (91).

Termenul de „membru al gospodăriei” se referă la persoane aflate într-o relație de dependență față de cetățeanul Uniunii, bazată pe „legături personale strânse și stabile, născute în același cămin, în cadrul unei conviețuiri domestice care depășește o simplă coabitare temporară din motive de pură conveniență”  (92).

Membrii gospodăriei trebuie să facă dovada unor legături strânse și stabile cu cetățeanul Uniunii, „care să ateste o situație de dependență reală între aceste două persoane, precum și împărțirea unei conviețuiri domestice care nu a fost creată în scopul de a obține intrarea și șederea în statul membru respectiv”  (93).

Printre elementele care trebuie luate în considerare la aprecierea existenței unei astfel de legături se numără gradul de rudenie și, în funcție de circumstanțele speței, trebuie să se țină seama „de caracterul strâns al relației de familie în cauză, de reciprocitatea și intensitatea legăturii dintre cele două persoane”  (94). Aceste legături trebuie să fie de așa natură încât, dacă membrul de familie ar fi împiedicat să fie membru al gospodăriei cetățeanului Uniunii în statul membru gazdă, „cel puțin una dintre aceste persoane ar fi afectată”  (95). Cu toate acestea, nu este necesar să se demonstreze că cetățeanul Uniunii nu și-ar exercita dreptul la liberă circulație în cazul în care membrului de familie nu i s-ar acorda dreptul de intrare și de ședere (96). Durata conviețuirii domestice constituie, de asemenea, un element important și, în această privință, este necesar să se ia în considerare și perioada anterioară dobândirii cetățeniei Uniunii de către persoana în cauză (97). Cetățeanul Uniunii și celălalt membru de familie trebui să fie membri ai aceleiași gospodării, însă nu este neapărat nevoie ca cetățeanul Uniunii să fie capul de familie al acestei gospodării (98).

În cazul în care există o viață de familie reală între un cetățean al Uniunii și copilul partenerului durabil al cetățeanului respectiv, articolul 3 alineatul (2) litera (a) poate acoperi, de asemenea, situația copilului partenerului durabil, inclusiv în cazul parteneriatelor între persoane de același sex.

Exemplu: Y. este cetățean al Uniunii, resortisant al statului membru A. Ea s-a căsătorit cu O., un cetățean al unei țări terțe. În ultimii 5 ani, cei doi au locuit împreună cu sora lui Y., L., care nu este resortisant al unui stat membru, în statul membru A. În 2022, toți trei decid să se mute în statul membru B. L. ar putea intra sub incidența Directivei 2004/38/CE în calitate de membru al gospodăriei lui Y.

Un raport juridic între un cetățean al Uniunii care își exercită dreptul la liberă circulație și un minor, care nu este fundamentat pe o legătură de filiație, dar care conduce la crearea unei adevărate vieți de familie beneficiază de protecție în temeiul articolului 3 alineatul (2) din Directiva 2004/38/CE (99). Acest lucru este valabil în special în cazul minorilor încredințați unui tutore legal permanent și al copiilor adoptivi. În astfel de cazuri, autoritățile naționale trebuie să efectueze „o apreciere echilibrată și rezonabilă a tuturor împrejurărilor actuale și pertinente ale speței, ținând seama de toate interesele implicate și în special de interesul superior al copilului în cauză”  (100). În cazul în care aprecierea conduce la concluzia că copilul și tutorele sunt chemați să aibă o viață de familie efectivă și că cel dintâi depinde de cel din urmă, dreptul fundamental la respectarea vieții de familie și interesul superior al copilului impun în principiu ca un stat membru gazdă să acorde copilului în cauză dreptul de intrare și de ședere în temeiul articolului 3 alineatul (2) litera (a) din Directiva 2004/38, interpretat în lumina articolului 7 și a articolului 24 alineatul (2) din Carta drepturilor fundamentale, pentru a permite copilului să trăiască împreună cu tutorii săi în statul membru gazdă al acestora din urmă (101).

Printre elementele care trebuie luate în considerare în cadrul aprecierii se numără: vârsta copilului la momentul stabilirii raportului juridic; dacă copilul a trăit împreună cu cetățeanul Uniunii de la momentul menționat anterior; amploarea relațiilor afective care s-au stabilit între copil și cetățeanul Uniunii; și gradul de dependență a copilului față de cetățeanul Uniunii (în măsura în care acesta din urmă își asumă autoritatea părintească, precum și sarcina legală și financiară în privința copilului) (102).

De asemenea, este necesar să țină seama de „eventualele riscuri concrete și individualizate ca respectivul copil să fie victima abuzului, a exploatării sau a traficului”  (103). Astfel de riscuri nu pot fi însă prezumate ca urmare a faptului că procedura de stabilire a raportului juridic relevant este mai puțin aprofundată decât procedura desfășurată în statul membru gazdă în scopul unei adopții sau al unul plasament al copilului sau a faptului că în speță (104) nu a fost aplicată Convenția de la Haga din 1996 privind răspunderea părintească și măsurile de protecție a copiilor (105). Aceste elemente trebuie să fie puse în balanță cu celelalte elemente de fapt pertinente (106).

Cu privire la membrii de familie care din motive grave de sănătate necesită în mod imperativ îngrijirea personală de către cetățeanul Uniunii, astfel cum se menționează la articolul 3 alineatul (2) litera (a), nu există în prezent jurisprudență care să vizeze în mod specific acești membri de familie. Cu toate acestea, Curtea a subliniat faptul că acest scenariu se referă la o situație de „dependență fizică”  (107). Acest lucru presupune însă o apreciere generală care trebuie efectuată de la caz la caz și trebuie să țină seama de circumstanțele specifice fiecărei situații.

2.2.3.2   Situații care intră sub incidența articolului 3 alineatul (2) litera (b): parteneriate durabile

Partenerii cu care un cetățean al Uniunii are o relație durabilă de facto, atestată corespunzător, intră sub incidența articolului 3 alineatul (2) litera (b). Această categorie cuprinde atât relațiile dintre persoane de sex opus, cât și relațiile dintre persoane de același sex. Persoanelor care își întemeiază drepturile, în conformitate cu Directiva 2004/38/CE, pe caracterul durabil al parteneriatului li se poate solicita să prezinte documente justificative privind faptul că sunt parteneri ai unui cetățean al Uniunii și că parteneriatul este durabil. Dovada se poate face prin orice mijloc de probă.

Printre elementele care pot stabili existența unei relații durabile de facto atestate corespunzător se numără:

—	dovada existenței unei legături strânse de lungă durată;

—	dovada exercitării în comun a autorității părintești în privința unuia sau mai multor copii și a implicării egale în exercitarea acestei autorități;

—	dovada încheierii, împreună, a unui angajament de ordin juridic sau financiar serios pe termen lung (de exemplu, un credit ipotecar pentru achiziționarea unei locuințe sau documentație care atestă stabilirea unei uniuni civile);

—	dovada existenței unui domiciliu comun sau a unei gospodării comune;

—	în cazul în care partenerii nu locuiesc împreună, dovada regularității și frecvenței contactelor dintre aceștia.

Cerința privind caracterul durabil al relației trebuie apreciată în lumina obiectivului Directivei 2004/38/CE de menținere a unității familiei în sens larg (108). Normele naționale privind caracterul durabil al parteneriatului pot menționa o perioadă minimă de timp, stabilită în conformitate cu principiul proporționalității, drept criteriu pentru stabilirea durabilității acestuia. Totuși, în acest caz, normele naționale ar trebui să prevadă că sunt luate în considerare și alte aspecte relevante (cum ar fi cele enumerate mai sus).

Normele naționale pot impune ca parteneriatul să fie exclusiv (și anume este acceptabil să se impună ca nici cetățeanul Uniunii, nici partenerul, să nu fie căsătorit sau să se afle într-un parteneriat înregistrat cu o terță persoană), dar normele naționale, după caz, ar trebui să țină seama de alte elemente.

Atunci când se aplică această dispoziție, ar trebui să se acorde o atenție deosebită situației acelor cupluri formate din persoane de același sex care nu au putut avea acces la căsătorie sau la încheierea unui parteneriat înregistrat și care, prin urmare, nu pot beneficia de drept de ședere în temeiul articolului 2 punctul 2 din Directiva 2004/38/CE.

2.2.4   Documente justificative prin care se atestă relația de familie cu cetățeanul Uniunii

Atunci când solicită eliberarea unui document de ședere sau a unei vize de intrare în temeiul Directivei 2004/38/CE, solicitanții au dreptul să opteze pentru documentele justificative prin care doresc să demonstreze că intră sub incidența Directivei 2004/38/CE (și anume dovada legăturii de familie, a situației de dependență etc.). Statele membre pot solicita documente specifice (de exemplu, un act de căsătorie ca mijloc de a dovedi existența căsătoriei), însă nu ar trebui să refuze alte mijloace de probă. De exemplu, prezentarea unui act de căsătorie nu este singurul mijloc acceptabil de stabilire a legăturilor de familie.

Membrii de familie care solicită eliberarea unui document de ședere sau a unei vize de intrare în temeiul Directivei 2004/38/CE trebuie să prezinte un „document care să ateste existența unei relații de familie”. Aceasta înseamnă că membrilor de familie nu li se poate impune să obțină mai întâi înregistrarea documentului sau a relației în statul membru al cărui resortisant este cetățeanul Uniunii sau în statul membru gazdă al acestuia. Impunerea unei astfel de înregistrări reprezintă un obstacol nejustificat în calea exercitării dreptului la liberă circulație, deoarece este posibil să cauzeze întârzieri semnificative în prelucrarea anumitor cereri sau chiar să ducă la imposibilitatea prelucrării acestora în unele cazuri, având în vedere faptul că unele state membre nu dispun de un sistem de înregistrare a relațiilor de familie între străini.

În cazul descendenților minori, considerentele privind interesul superior al copilului, astfel cum sunt consacrate la articolul 24 din Carta drepturilor fundamentale, pot justifica în special verificarea faptului că libera circulație are loc în conformitate cu normele aplicabile în materie de încredințare a copilului. Posibilele condiții în această privință trebuie să respecte principiile generale ale dreptului Uniunii, în special principiul proporționalității și al nediscriminării (109).

a)   Documente eliberate de un stat membru al UE

Documentele care atestă existența unei relații de familie eliberate de un stat membru trebuie să fie acceptate de statul membru gazdă fără alte demersuri administrative. Astfel cum se explică mai detaliat în secțiunea 2.2.1 - Considerații generale, în sensul Directivei 2004/38/CE și al dreptului Uniunii în general, acceptarea acestor certificate și a relației de familie care face obiectul acestora nu poate fi condiționată de recunoașterea în mod formal de către celelalte state membre (110).

În plus, în temeiul Regulamentului (UE) 2016/1191 (111), anumite documente oficiale care atestă relația de familie, cum ar fi actele de căsătorie, certificatele de parteneriat înregistrat, actele de naștere și unele acte notariale și hotărâri judecătorești (de exemplu, cele care atestă calitatea de părinte sau adopția) eliberate de un stat membru sunt exceptate de la cerința legalizării sau a aplicării apostilei. Pentru anumite documente (în special acte de naștere, de căsătorie sau de parteneriat înregistrat), statul membru emitent are obligația de a elibera formularul standard multilingv corespunzător, la cererea persoanei în cauză. În acest context, un stat membru nu ar trebui să solicite o traducere autorizată a actelor de naștere, de căsătorie sau de parteneriat înregistrat dacă originalul documentului a fost eliberat de un alt stat membru și este însoțit de un formular standard multilingv. În circumstanțe excepționale, autoritatea unui stat membru căreia i se prezintă documentul oficial poate solicita o traducere a acestuia în cazul în care consideră că informațiile pe care le conține documentul sunt insuficiente pentru prelucrarea acestuia (acest lucru se poate întâmpla, de exemplu, atunci când un câmp de text liber dintr-un formular standard multilingv a fost completat într-o altă limbă decât în limba oficială a autorității care îl primește, iar aceste informații sunt necesare pentru prelucrarea documentului). Nu există un formular standard multilingv pentru alte tipuri de documente (de exemplu, cele care stabilesc adopția sau cetățenia). În acest caz, autoritățile din statul membru de primire pot solicita o traducere autorizată a documentului oficial prezentat de cetățean, dar trebuie să accepte o traducere autorizată efectuată în orice stat membru (și anume nu numai o traducere efectuată în statul membru de primire).

b)   Documente eliberate de o țară terță

În cazul în care documentul original este redactat într-o limbă care nu este înțeleasă de autoritățile statului membru în cauză, statul membru poate solicita traducerea respectivului document. În cazul în care autenticitatea documentului furnizat este pusă la îndoială (de exemplu, în ceea ce privește autoritatea emitentă și corectitudinea datelor care figurează în document), statul membru poate solicita autentificarea, legalizarea sau verificarea documentelor (de exemplu, prin apostilă). Cu toate acestea, suspiciunea trebuie să fie specifică, în sensul că privește un anumit document al unui solicitant individual, deoarece ar fi disproporționat să se solicite verificarea și/sau legalizarea sistematică a tuturor documentelor justificative în toate cazurile.

În situația în care se constată, pe baza unei aprecieri efectuate de un stat membru, că există motive suficient de solide, întemeiate pe date obiective, pentru a considera că un anumit tip de document (de exemplu, un act de căsătorie) eliberat de un anumit stat terț nu este fiabil (în special ca urmare a numărului mare de documente falsificate sau obținute în mod fraudulos), autoritățile naționale din acest stat membru ar putea solicita, în cazul specific respectiv, verificarea sau legalizarea documentului în cauză. O astfel de măsură trebuie să se limiteze la tipurile de documente eliberate de țara terță emitentă cu privire la care există indicii care justifică măsura. Pentru informații suplimentare privind modul de combatere a abuzului și a fraudei, a se vedea secțiunea 16 - Frauda și abuzul de drept (articolul 35 din Directiva 2004/38/CE).

3   Dreptul de ieșire și dreptul de intrare (articolele 4 și 5 din Directiva 2004/38/CE)

3.1   Dreptul de ieșire și de intrare

3.1.1   Pentru cetățenii Uniunii

Fără a aduce atingere aplicării restrângerii prevăzute în capitolul VI din Directiva 2004/38/CE, articolul 4 alineatul (1) și articolul 5 alineatul (1) din Directiva 2004/38/CE stipulează că cetățenii Uniunii au dreptul de a părăsi teritoriul unui stat membru pentru a intra într-un alt stat membru cu o carte de identitate valabilă sau un pașaport valabil. Nu se pot impune alte formalități.

Prin urmare, statele membre sunt obligate să elibereze un pașaport sau o carte de identitate cetățenilor lor, în conformitate cu legislația națională.

Statele membre trebuie să recunoască numele de familie al copilului, astfel cum a fost stabilit și înregistrat în statul membru în care s-a născut și locuiește copilul (112). Pașaportul sau cartea de identitate eliberată de statul membru de cetățenie trebuie să menționeze prenumele și numele de familie al copilului, astfel cum figurează în actul de naștere eliberat de un stat membru (113). Acest lucru este valabil și pentru cetățenii Uniunii care sunt copii ai unor părinți de același sex. În plus, pentru acești copii, statul membru de cetățenie trebuie să elibereze un pașaport sau o carte de identitate fără să a impune eliberarea unui act de naștere de către statul membru a cărui cetățenie o deține copilul (114).

În plus, pentru a-i permite unui copil care este cetățean al Uniunii să își exercite dreptul de liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre cu ambii părinți, aceștia au dreptul să obțină un document care îi menționează ca fiind persoane autorizate să călătorească cu acest copil (acest document poate consta în actul de naștere). Celelalte state membre au obligația de a recunoaște acest document (115) ...

3.1.2   Membri de familie resortisanți ai unor țări terțe

Resortisanții unor țări terțe care sunt membri de familie ai unui cetățean al Uniunii au nevoie de un pașaport valabil. De asemenea, acestora li se poate impune să dețină o viză în cazul în care sunt resortisanți ai unor țări terțe supuși obligației de a deține o viză (a se vedea secțiunea 3.3 - Norme în materie de vize). Pentru scutirea de obligația de a deține o viză, a se vedea secțiunea 3.2 - Scutirea de obligația de a deține o viză pentru membrii de familie resortisanți ai unor țări terțe.

3.1.3   Cerințe aplicabile documentelor de călătorie

În afară de cerințele care decurg din Regulamentul (UE) 2019/1157 privind cărțile de identitate ale cetățenilor Uniunii și din Regulamentul (CE) nr. 2252/2004 al Consiliului privind pașapoartele cetățenilor Uniunii (116), singura cerință referitoare la documentele de călătorie eliberate cetățenilor Uniunii și membrilor familiilor acestora este ca acestea să fie valabile [articolul 5 alineatul (1) din Directiva 2004/38/CE]. În special, statele membre nu pot refuza un document de călătorie care:

—	nu are o dată de valabilitate certă – este suficient ca documentul de călătorie să fie valabil în ziua intrării pe teritoriu;

—	este un document vechi, care nu beneficiază de cele mai recente elemente de securitate.

3.1.4   Formatul cărților de identitate ale cetățenilor Uniunii

Regulamentul (UE) 2019/1157 (117), care se aplică de la 2 august 2021  (118), a introdus standarde minime în materie de securitate și de format pentru cărțile de identitate eliberate de statele membre (119). Regulamentul (UE) 2019/1157 prevede, de asemenea, eliminarea treptată a cărților de identitate care nu respectă cerințele sale. Aceste cărți de identitate încetează să fie valabile la data expirării lor sau la 3 august 2031 (oricare dintre aceste termene survine mai întâi) (120).

3.1.5   Manualul practic pentru polițiștii de frontieră (Manualul Schengen)

Pentru statele membre care pun în aplicare acquis-ul Schengen privind frontierele externe, precum și pentru țările asociate spațiului Schengen (121), Manualul practic pentru polițiștii de frontieră (Manualul Schengen) (122) conține orientări comune, bune practici și recomandări privind controlul la frontiere și ține seama de particularitățile care decurg din acquis-ul privind libera circulație (a se vedea, în special, partea II, secțiunea I: subsecțiunea 2, care se referă la verificarea persoanelor care beneficiază de dreptul la liberă circulație în temeiul dreptului Uniunii; subsecțiunea 6.2 privind ștampilarea documentelor de călătorie; și subsecțiunea 8.3, care se referă la refuzul acordării dreptului de intrare persoanelor care beneficiază de dreptul la liberă circulație în temeiul dreptului Uniunii).

3.1.6   Lipsa documentelor de călătorie

În cazul în care un cetățean al Uniunii sau membrul de familiei al acestuia, resortisant al unei țări terțe, nu posedă documentele de călătorie necesare sau, după caz, viza necesară, statul membru în cauză acordă acestei persoane, înainte de a proceda la expulzarea ei, toate mijloacele rezonabile pentru a îi permite să obțină, într-un termen rezonabil, documentele necesare sau pentru a confirma ori a dovedi prin alte mijloace că beneficiază de dreptul de liberă circulație [articolul 5 alineatul (4) din Directiva 2004/38/CE]. În astfel de circumstanțe, sarcina probei pentru a dovedi că persoana este destinatar al directivei revine cetățeanului Uniunii sau membrului de familie resortisant al unei țări terțe.

Cu toate acestea, este recomandată deținerea în permanență a documentelor de călătorie necesare (pașaport sau carte de identitate) sau a vizelor, astfel încât cetățenii Uniunii și membrii familiilor acestora să se poată identifica, dacă este necesar (dacă sunt opriți de poliție, la îmbarcarea în avion etc.). Statele membre pot adopta norme naționale prin care să prevadă obligația persoanelor care se află pe teritoriul lor de a deține sau de a purta asupra lor permise și alte documente, precum și posibilitatea aplicării de sancțiuni atunci când această obligație nu este îndeplinită.

3.1.7   Refuzul intrării/ieșirii

Dreptul Uniunii permite statelor membre să interzică cetățenilor Uniunii și membrilor familiilor acestora să intre pe teritoriul lor și să părăsească acest teritoriu în cazul în care aceștia reprezintă un risc din perspectiva cerințelor de ordine publică, de siguranță publică sau de sănătate publică în sensul capitolului VI din Directiva 2004/38/CE sau în caz de abuz sau fraudă (a se vedea secțiunea 13 - Restrângerea dreptului la circulație și ședere pentru motive de ordine publică, siguranță publică sau sănătate publică (articolele 27, 28 și 29 din Directiva 2004/38/CE) și secțiunea 16 - Frauda și abuzul de drept (articolul 35 din Directiva 2004/38/CE)).

3.2   Scutirea de obligația de a deține o viză pentru membrii de familie resortisanți ai unor țări terțe

Articolul 5 alineatul (2) din Directiva 2004/38/CE prevede că deținerea permisului de ședere valabil menționat la articolul 10 din Directiva 2004/38/CE scutește membrii de familie resortisanți ai unor țări terțe de obligația de a deține o viză (123).

a)   Permisele de ședere care au efect de scutire de obligația de a deține o viză în temeiul Directivei 2004/38/CE

Următoarele permise de ședere au efect de scutire de obligația de a deține o viză în temeiul Directivei 2004/38/CE:

—	permisele de ședere prevăzute la „articolul 10” eliberate membrilor de familiei ai cetățenilor Uniunii care s-au mutat într-un alt stat membru decât statul membru a cărui cetățenie o dețin;

—	permisele de ședere permanentă eliberate în temeiul articolului 20 din Directiva 2004/38/CE (care înlocuiește permisul de ședere pentru o perioadă de cinci ani eliberat în temeiul articolului 10 din Directiva 2004/38/CE).

Deținerea unui permis de ședere eliberat în temeiul articolelor 10 și 20 din Directiva 2004/38/CE (124) constituie o dovadă suficientă a faptului că titularul permisului este membru de familie al unui cetățean al Uniunii (125). Permisul de ședere are efect de scutire de obligația de a deține o viză în orice stat membru, inclusiv în statul membru al cărui resortisant este cetățeanul Uniunii (126) și indiferent de participarea statului membru emitent sau vizitat la spațiul Schengen fără controale la frontierele interne (spațiul Schengen) (127).

Scutirea de obligația de a deține o viză prevăzută la articolul 5 alineatul (2) din Directiva 2004/38/CE se aplică membrilor de familie care dețin un permis de ședere sau un permis de ședere permanentă, atât în cazul în care un astfel de permis le-a fost eliberat de un stat membru care nu face parte din spațiul Schengen, cât și în cazul în care a fost eliberat de un stat membru care face parte din acest spațiu (128).

Titularii permiselor de ședere prevăzute la articolul 5 alineatul (2) din Directiva 2004/38/CE sunt scutiți de obligația de a deține o viză indiferent dacă aceștia însoțesc cetățeanul Uniunii sau i se alătură. Într-adevăr, spre deosebire de ceea ce se prevede în alte articole ale Directivei 2004/38/CE (de exemplu, în articolele 6 sau 7), articolul 5 alineatul (2) din Directiva 2004/38/CE nu prevede nicio cerință de a însoți sau de a se alătura cetățeanului mobil al Uniunii.

Exemple: — R. este cetățean al Uniunii, are cetățenia statului membru A și își are reședința împreună cu soțul său chinez, M., în statul membru B, care nu face parte din spațiul Schengen  (129) . M. deține un permis de ședere eliberat de statul membru B în temeiul articolului 10 din Directiva 2004/38/CE. R. și M. călătorește în statul membru C, care face parte din spațiul Schengen. M. deține un permis de ședere eliberat în temeiul articolului 10 din Directiva 2004/38/CE, în baza căruia, conform directivei, beneficiază de scutire de obligația de a deține o viză, chiar și atunci când călătorește în statul membru C, care face parte din spațiul Schengen. — T. este cetățean al Uniunii, are cetățenia statului membru B și își are reședința împreună cu soția sa, S., cetățean indian, în statul membru D, care face parte din spațiul Schengen. S. deține un permis de ședere eliberat de statul membru D în temeiul articolului 10 din Directiva 2004/38/CE. S. călătorește în statul membru E, care nu face parte din spațiul Schengen. S. deține un permis de ședere eliberat în temeiul articolului 10 din Directiva 2004/38/CE, în baza căruia, conform directivei, beneficiază de scutire de obligația de a deține o viză, chiar și atunci când călătorește singură în statul membru E, care nu face parte din spațiul Schengen. — P. este cetățean al Uniunii, având cetățenia statului membru A. Acesta își are reședința împreună cu soția sa chineză, L., în statul membru B, care nu face parte din spațiul Schengen. L. deține un permis de ședere eliberat de statul membru B în temeiul articolului 20 din Directiva 2004/38/CE. L. călătorește singură în statul membru C, care face parte din spațiul Schengen și apoi în statul membru E, care nu face parte din spațiul Schengen. Permisul de ședere are efect de scutire de obligația de a deține o viză în statul membru C și în statul membru E, chiar dacă L. călătorește singură. — Y. este cetățean al Uniunii, având cetățenia statului membru A, care nu face parte din spațiul Schengen. El locuiește împreună cu soția sa, T., cetățean indian, în statul membru C, care face parte din spațiul Schengen. T. deține permis de ședere eliberat de statul membru C în temeiul articolului 20 din Directiva 2004/38/CE. Permisul de ședere are efect de scutire de obligația de a deține o viză în statul membru A. Permisul de ședere are efect de scutire de obligația de a deține o viză în statul membru A, chiar dacă T. călătorește singură.

Cu privire la formatul permiselor de ședere, a se vedea secțiunea 12.2 - Permisele de ședere și permisele de ședere permanentă eliberate membrilor de familie resortisanți ai unor țări terțe (articolele 10 și 20 din Directiva 2004/38/CE și articolele 7 și 8 ale Regulamentului 2019/1157): format și perioadă de valabilitate.

În plus, scutirea de obligația de a deține o viză se aplică, de asemenea:

—	permiselor de ședere (permanentă) eliberate „părinților din cauza Zhu și Chen ” (a se vedea secțiunea 2.2.2.5 - Persoane care asigură în fapt îngrijirea copiilor minori cetățeni ai Uniunii);

—	permiselor de ședere (permanentă) eliberate membrilor de familie ai cetățenilor Uniunii care s-au întors în statul membru ai cărui resortisanți sunt (a se vedea secțiunea 18 - Dreptul de ședere al membrilor de familie ai resortisanților care se întorc în țară); și

—	permiselor de ședere (permanentă) eliberate membrilor de familie ai persoanelor cu dublă cetățenie, în cazul în care Directiva 2004/38/CE se aplică acestor membri de familie prin analogie (a se vedea secțiunea 2.1.4 - Persoane cu dublă cetățenie).

Într-adevăr, astfel cum se explică mai detaliat în secțiunea 12.2 - Permisele de ședere și permisele de ședere permanentă eliberate membrilor de familie resortisanți ai unor țări terțe (articolele 10 și 20 din Directiva 2004/38/CE și articolele 7 și 8 ale Regulamentului 2019/1157): format și perioadă de valabilitate, acestor trei categorii de membri de familie resortisanți ai unor țări terțe ar trebui să li se elibereze, de asemenea, un permis de ședere (permanentă) în temeiul Directivei 2004/38/CE întrucât această directivă li se aplică prin analogie.

b)   Documente de ședere care nu au efect de scutire de obligația de a deține o viză în temeiul Directivei 2004/38/CE

Toate celelalte documente de ședere eliberate membrilor de familie ai cetățenilor Uniunii nu îi scutesc pe titularii lor de obligația de a deține o viză în temeiul Directivei 2004/38/CE.

Trebuie menționat faptul că documentele de ședere eliberate în temeiul legislației naționale într-o situație pur internă (reîntregirea familiei cu resortisanți ai statului membru emitent care nu și-au exercitat dreptul la liberă circulație) nu se referă la destinatarii normelor privind libera circulație. Prin urmare, statele membre trebuie să elibereze aceste documente de ședere în temeiul Regulamentului (CE) nr. 1030/2002 (130). În cazul în care permisul de ședere este eliberat de un stat membru care face parte din spațiul Schengen, permisele de ședere eliberate în temeiul Regulamentului (CE) nr. 1030/2002 au efect de scutire de obligația de a deține o viză față de statele membre care fac parte din spațiul Schengen.

Cu toate acestea, titularii documentelor de ședere care nu sunt eliberate în temeiul Directivei 2004/38/CE pot fi scutiți de obligația de a deține o viză în conformitate cu normele Schengen (131). Pentru informații suplimentare în această privință, a se vedea Manualul practic pentru polițiștii de frontieră (Manualul Schengen).

Exemplu: Statul membru A face parte din spațiul Schengen. Un cetățean al Uniunii resortisant al statului membru A locuiește împreună cu soțul său, resortisant al unei țări terțe, în statul membru A. Cei doi călătoresc într-un alt stat membru care face parte, de asemenea, din spațiul Schengen. Întrucât soțul resortisant al unei țări terțe deține un permis de ședere eliberat în temeiul dreptului intern de către un stat membru care face parte din spațiul Schengen, nu este necesară o viză de intrare în temeiul normelor Schengen.

3.3   Norme în materie de vize

În conformitate cu articolul 5 alineatul (2), statele membre pot impune membrilor de familie resortisanți ai unor țări terțe care însoțesc sau se alătură unui cetățean al Uniunii căruia i se aplică Directiva 2004/38/CE să dețină o viză de intrare în conformitate cu Regulamentul (UE) 2018/1806 (132) sau, în cazul Irlandei, în conformitate cu dreptul intern. Acești membri de familie au dreptul de a intra pe teritoriul statului membru și de a obține o viză de intrare  (133). Acest aspect îi diferențiază de alți resortisanți ai unor țări terțe, care nu beneficiază de acest drept.

Dreptul de a obține o viză se aplică indiferent de scopul călătoriei, cu condiția ca membrul de familie resortisant al unui stat terț să însoțească cetățeanul Uniunii sau să i se alăture acestuia (de exemplu, pentru a se stabili în statul membru gazdă sau în scop turistic în acest stat).

În conformitate cu articolul 5 alineatul (2), statele membre trebuie să acorde acestor persoane toate facilitățile pentru a obține vizele necesare, care trebuie să fie eliberate gratuit, în cel mai scurt termen și pe baza unei proceduri accelerate.

Cu toate acestea, Directiva 2004/38/CE nu instituie alte norme pentru procedurile care vizează eliberarea vizelor.

Pentru statele membre care aplică integral acquis-ul Schengen privind politica comună a vizelor (134), a fost adoptat un Manual privind prelucrarea cererilor de viză și modificarea vizelor eliberate prin intermediul unei Decizii de punere în aplicare a Comisiei în temeiul Codului de vize (135). O întreagă secțiune din manual (partea III) se referă la normele specifice care vizează prelucrarea cererilor de viză formulate de membrii de familie ai cetățenilor Uniunii și ține seama de particularitățile care rezultă din acquis-ul privind libera circulație. Codul de vize și manualul nu se aplică în Irlanda, Bulgaria, Cipru și România, dar majoritatea instrucțiunilor operaționale cuprinse în partea III a Manualului privind vizele prezintă relevanță și pentru aceste state membre.

Un termen de prelucrare a cererilor de viză formulate de membrii de familie resortisanți ai unor țări terțe mai mare de 15 zile „ar trebui avut în vedere numai în cazuri excepționale justificate în mod corespunzător”, iar întârzierile mai mari de patru săptămâni nu sunt justificate.

Autoritățile statelor membre ar trebui să îndrume membrii de familie în privința tipului de viză pe care ar trebui să îl solicite (și anume viză de ședere pe termen scurt), nefiind permis să le ceară acestora să solicite vize pe termen lung, de ședere sau de reunificare familială.

Statele membre pot folosi linii telefonice exclusive sau serviciile unei societăți externe pentru programări, dar trebuie să ofere și posibilitatea accesului direct la consulat a membrilor de familie resortisanți ai unor țări terțe.

Membrii de familie resortisanți ai unor țări terțe ar trebui să poată obține programări la prestatorii externi de servicii sau la consulate în cel mai scurt termen, astfel încât să se asigure că pot beneficia cu adevărat de o procedură accelerată.

În cazul în care membrii de familie decid să nu facă uz de dreptul de a depune o cerere direct la consulat, ci să recurgă la serviciile unei societăți externe sau la servicii suplimentare, acestora li se poate impune să plătească pentru aceste servicii (însă nu taxa pentru viza propriu-zisă). În schimb, dacă cererea lor este depusă direct la consulat, aceasta ar trebui prelucrată gratuit.

Având în vedere că dreptul de a primi viza de intrare derivă din legătura de familie cu cetățeanul Uniunii, statele membre pot solicita doar prezentarea unui pașaport valabil și a documentelor relevante pentru a dovedi faptul că:

(a)	există un cetățean al Uniunii datorită căruia solicitantul de viză poate beneficia de drepturi. Sarcina probei este îndeplinită prin prezentarea de dovezi cu privire la identitatea și cetățenia cetățeanului Uniunii (de exemplu, o carte de identitate valabilă sau un pașaport valabil);

(b)

solicitantul de viză este un membru de familie al unui cetățean al Uniunii Sarcina probei este îndeplinită prin prezentarea de dovezi cu privire la legăturile lor de familie (de exemplu, un act de căsătorie, un act de naștere etc.) și, dacă este cazul, cu privire la îndeplinirea celorlalte condiții prevăzute la articolul 2 punctul 2 sau la articolul 3 alineatul (2) din Directiva 2004/38/CE (de exemplu, dovezi referitoare la situația de dependență, apartenența la gospodărie, motive grave de sănătate, caracterul durabil al parteneriatului etc.);

(c)	solicitantul de viză va însoți un cetățean al Uniunii sau se va alătura acestuia în statul membru gazdă.

Nu se pot solicita alte documente suplimentare, cum ar fi dovada asigurării condițiilor de cazare, dovada resurselor suficiente, scrisoare de invitație, bilet dus-întors sau asigurare medicală de călătorie.

În ceea ce privește refuzul acordării vizei, se aplică garanțiile procedurale relevante explicate la Secțiunea 15 - Garanții procedurale (articolele 30 - 33 din Directiva 2004/38/CE).

4   Dreptul de ședere pentru o perioadă de cel mult trei luni (articolul 6 din Directiva 2004/38/CE)

În conformitate cu articolul 6 din Directiva 2004/38/CE, cetățenii Uniunii au dreptul de ședere pe teritoriul altui stat membru pentru o perioadă de cel mult trei luni fără nicio altă condiție sau formalitate în afara cerinței de a deține o carte de identitate valabilă sau un pașaport valabil. Membrii de familie, resortisanți ai unor terțe, care îl însoțesc pe cetățeanul Uniunii ori se alătură acestuia trebuie să dețină doar un pașaport valabil.

În timpul primelor trei luni, articolul 6 din Directiva 2004/38/CE se aplică tuturor cetățenilor Uniunii și membrilor familiilor acestora, indiferent de intenția cu care aceștia intră pe teritoriul statului membru gazdă (de exemplu, turism, căutarea unui loc de muncă sau dorința de a-și stabili reședința în statul membru gazdă) și nu se poate impune nicio condiție pentru ședere în afară de deținerea unui act de identitate valabil (136).

Cetățenii Uniunii și membrii familiilor acestora nu pot fi obligați să părăsească un stat membru pentru o perioadă minimă (de exemplu de 3 luni) pentru a se putea preleva de un nou drept de ședere pe teritoriul acestui stat membru în temeiul articolului 6 din Directiva 2004/38/CE (137).

Verificările privind respectarea articolului 6 din Directiva 2004/38/CE nu pot fi efectuate în mod sistematic. O persoană care invocă un drept de ședere în temeiul articolului 6 din Directiva 2004/38/CE beneficiază, în principiu, de prezumția că această ședere intră sub incidența articolului 6. Persoanei în cauză i se pot solicita dovezi care să confirme că aceasta se află într-o situație care intră sub incidența articolului 6 numai în cazul în care există îndoieli întemeiate că persoana nu intră, de fapt, sub incidența articolului 6 (138) (acest lucru poate fi valabil atunci când persoana intră în contact cu autoritățile naționale de mai multe ori pe parcursul unei perioade mai mari de trei luni consecutive).

Aprecierea perioadei șederii (de trei luni sau mai mult) impune o examinare individuală. Aceasta ar trebui să se bazeze pe factori obiectivi și trebuie, de asemenea, să ia în considerare intenția persoanei în cauză și elementele de probă relevante.

În cazul în care un cetățean al Uniunii sau membrii de familie ai acestuia care sunt resortisanți ai unor țări terțe ar face obiectul unei decizii de expulzare adoptate de un stat membru în temeiul articolului 15 alineatul (1) din Directiva 2004/38/CE ca urmare a faptului că nu mai beneficiau de drept de ședere în temeiul articolului 7 din Directiva 2004/38/CE, aceștia pot solicita un nou drept de ședere pe acest teritoriu în temeiul articolului 6 din directiva menționată numai în anumite condiții (pentru informații suplimentare, a se vedea secțiunea 14 - Restricții pentru alte motive decât cele de ordine publică, siguranță publică sau sănătate publică (articolul 15 din Directiva 2004/38/CE)).

5   Dreptul de ședere al cetățenilor Uniunii pentru o perioadă mai mare de trei luni și formalități administrative (articolele 7, 8, 14 și 22 din Directiva 2004/38/CE)

În conformitate cu articolul 7 alineatul (1) din Directiva 2004/38/CE, cetățenii Uniunii au drept de ședere în statul membru gazdă pentru o perioadă mai mare de trei luni în cazurile în care:

a)	sunt lucrători care desfășoară activități salariate sau activități independente în statul membru gazdă [articolul 7 alineatul (1) litera (a)];

b)	dispun de suficiente resurse și dețin asigurări medicale complete în statul membru gazdă [articolul 7 alineatul (1) litera (b)];

c)	urmează studii în statul membru gazdă și dețin asigurări medicale complete în acest stat [articolul 7 alineatul (1) litera (c)]; sau

d)	sunt membri de familie care însoțesc ori se alătură unui cetățean al Uniunii care îndeplinește una dintre condițiile de mai sus [articolul 7 alineatul (2)].

În conformitate cu articolul 8 alineatul (1) din Directiva 2004/38/CE, statul membru gazdă poate cere unui cetățean al Uniunii să se înregistreze la autoritățile competente pentru perioade de ședere care depășesc trei luni. Statele membre care nu au instituit această cerință nu sunt obligate să elibereze certificate de înregistrare pentru cetățenii Uniunii. În aceste state membre, cetățenii mobili ai Uniunii care intră sub incidența Directivei 2004/38/CE și-ar putea dovedi statutul de destinatari ai Directivei 2004/38/CE prin orice mijloace de probă relevante.

Dreptul de ședere și continuitatea șederii legale nu sunt afectate atunci când se modifică dispoziția din Directiva 2004/38/CE pe care se întemeiază dreptul respectiv. De asemenea, este posibil să se respecte dispoziții diferite privind dreptul de ședere în același timp și, prin urmare, să existe un statut multiplu (de exemplu, un student care este în același timp și lucrător) (139). O modificare a statutului nu impune eliberarea unui nou document de ședere și nici nu trebuie raportată autorităților naționale.

Statele membre pot încuraja integrarea cetățenilor Uniunii și a membrilor familiilor acestora resortisanți ai unor țări terțe oferindu-le cursuri de limbă și alte cursuri specifice, pe bază de voluntariat (140). Nu pot exista consecințe în cazul refuzului de a urma aceste cursuri.

5.1   Lucrători care desfășoară activități salariate și lucrători care desfășoară activități independente

5.1.1   Definiția lucrătorului care desfășoară o activitate salariată și a lucrătorului care desfășoară o activitate independentă

Nici dreptul primar, nici dreptul derivat nu oferă o definiție a termenului „lucrător salariat” sau „lucrător care desfășoară o activitate independentă”.

Potrivit jurisprudenței Curții, noțiunea de „lucrător salariat”, în sensul liberei circulații în interiorul Uniunii, are o semnificație specifică (141) și trebuie să fie interpretată în sens larg (142). Nu se pot aplica definiții naționale divergente (de exemplu, o definiție a lucrătorului în legislația națională a muncii) care ar fi mai restrictive.

Curtea a definit „lucrătorul” ca o persoană care desfășoară activități reale și efective, cu excepția activităților care sunt atât de reduse încât apar ca fiind pur marginale și accesorii, pentru o altă persoană și sub îndrumarea acesteia, în schimbul cărora primește o remunerație (143). Caracteristicile esențiale ale unui raport de muncă sunt următoarele:

—	o persoană îndeplinește, într-o anumită perioadă, prestații (144);

—	pentru o altă persoană și sub îndrumarea acesteia (145);

—	în schimbul cărora primește o remunerație (prestațiile în natură sunt, de asemenea, considerate remunerație) (146).

Pentru informații suplimentare, a se vedea Comunicarea Comisiei din 2010 „Reafirmarea liberei circulații a lucrătorilor: drepturi și evoluții majore”  (147). Condiția unei legături de subordonare face diferențierea dintre „lucrătorii salariați” și „lucrătorii care desfășoară activități independente”. Într-un raport de subordonare, munca implică determinarea de către angajator a activității, a remunerației și a condițiilor de lucru (148).

În cazul lucrătorilor care desfășoară activități independente, deși se pot solicita elemente de probă privind activitatea independentă, acest lucru nu poate justifica cerințe excesive cu valoare probatorie. În aceeași ordine de idei, cerințele instituite la nivel național nu trebuie să creeze situații în care înregistrarea pentru exercitarea unei activități în calitate de lucrător care desfășoară o activitate independentă să fie o condiție prealabilă pentru obținerea unui certificat de înregistrare a șederii și, în același timp, deținerea unui certificat de înregistrare a șederii să fie o condiție prealabilă pentru înregistrarea ca lucrător care desfășoară o activitate independentă.

5.1.2   Menținerea statutului de lucrător salariat sau de lucrător care desfășoară o activitate independentă

Articolul 7 alineatul (3) din Directiva 2004/38/CE prevede că, în anumite situații, cetățenii Uniunii își mențin statutul de lucrător salariat/lucrător care desfășoară o activitate independentă, chiar și atunci când nu mai sunt angajați (și, astfel, beneficiază de tratament egal; a se vedea secțiunea 11 - Dreptul la egalitatea de tratament (articolul 24 din Directiva 2004/38/CE)). Potrivit jurisprudenței Curții (149), articolul 7 alineatul (3) nu enumeră în mod exhaustiv împrejurările în care se poate menține statutul de lucrător salariat/lucrător care desfășoară o activitate independentă.

Pentru a-și menține statutul de lucrător în temeiul articolului 7 alineatul (3) literele (b) și (c), lucrătorii salariați sau lucrătorii care desfășoară activități independente care și-au încetat activitatea trebuie să se înregistreze ca persoane aflate în căutarea unui loc de muncă la serviciile competente de ocupare a forței de muncă (150). Statul membru gazdă poate impune, de asemenea, alte cerințe pentru persoanele aflate în căutarea unui loc de muncă, cu condiția ca aceste cerințe să fie impuse și resortisanților săi, cum ar fi cerința de a se pune la dispoziția oficiului de ocupare a forței de muncă și a serviciilor acestuia (de exemplu, consiliere, creare de profiluri, formare, transmitere de candidaturi în urma informațiilor privind locurile de muncă disponibile, participare la interviuri, respectarea dispozițiilor acordului de integrare în muncă, dacă este cazul etc.).

Cetățenii Uniunii care nu își mai mențin statutul de lucrător pot continua să caute un loc de muncă, dar li se poate cere să facă dovada faptului „că sunt în continuare în căutarea unui loc de muncă și că au șanse reale de a fi angajați”  (151). Acestora li se poate refuza dreptul la prestații de asistență socială de către statul membru gazdă în temeiul articolului 24 alineatul (2) din directivă (152) (a se vedea, de exemplu, secțiunea 11 - Dreptul la egalitatea de tratament (articolul 24 din Directiva 2004/38/CE)).

5.1.3   Cetățeni ai Uniunii care lucrează pentru o organizație internațională ori au statut diplomatic/ consular

Potrivit unei jurisprudențe constante (153), cetățenii Uniunii care lucrează într-un alt stat membru decât cel ai cărui resortisanți sunt, pentru o organizație internațională, intră sub incidența normelor Tratatului UE privind libera circulație a lucrătorilor și nu pot fi privați de drepturile care le sunt conferite în temeiul dreptului Uniunii în materie de liberă circulație doar pentru că lucrează pentru o organizație internațională.

Acest lucru este valabil indiferent de faptul dacă aceștia:

—	sunt, de asemenea, beneficiari ai unui acord de găzduire încheiat între organizația lor și statul membru gazdă (în baza căruia ar putea fi scutiți de controlului autorităților competente în domeniul imigrației);

—	pot deține un document de ședere special eliberat în temeiul unui astfel de acord de găzduire; sau

—	au ajuns în statul membru gazdă pentru a lucra în această organizație internațională (prin urmare, nu au antecedente de ședere înainte de începerea raportului de muncă).

Același lucru este valabil și pentru cetățenii Uniunii care au statut diplomatic sau consular într-un stat membru în temeiul Convențiilor de la Viena (154).

5.2   Studenți și cetățeni ai Uniunii inactivi din punct de vedere economic

Studenții și cetățenii Uniunii inactivi din punct de vedere economic trebuie să aibă resurse suficiente pentru ei înșiși și pentru membrii familiilor lor, astfel încât să nu devină o sarcină pentru sistemul de asistență socială al statului membru gazdă în timpul perioadei de ședere. De asemenea, aceștia trebuie să dețină asigurare medicală completă pentru ei înșiși și pentru membrii familiilor lor (155).

Directiva 2004/38/CE nu se opune ca un cetățean al Uniunii să aibă „drept de ședere” în statul membru în care desfășoară o activitate salariată sau o activitate independentă și, în același timp, într-un alt stat membru în care cetățeanul Uniunii își petrece timpul (de exemplu, weekenduri și vacanțe), atât timp cât sunt îndeplinite condițiile relevante. Astfel, în statul membru în care cetățeanul Uniunii își are reședința cu statut de student sau de persoană inactivă din punct de vedere economic, acest cetățean al Uniunii poate să obțină sau să păstreze un „drept de ședere”, dacă sunt îndeplinite condițiile privind existența unor resurse suficiente și a unei asigurări medicale complete și, după caz, dacă cetățeanul Uniunii este înscris ca student.

Exemplu: P. este resortisant al statului membru A. Ea lucrează în statul membru B, unde, de obicei, rămâne în timpul săptămânii de lucru. Cu toate acestea, își petrece fiecare weekend și mai multe luni pe an în statul membru C, unde dețină o casă în apropierea plajei. Ea are drept de ședere în statul membru B în calitate de lucrător, însă poate să beneficieze de drept de ședere și în statul membru C.

5.2.1   Resurse suficiente

Noțiunea de „resurse suficiente” trebuie interpretată în lumina obiectivului Directivei 2004/38/CE, de a facilita libera circulație, atât timp cât beneficiarii dreptului de ședere nu devin o sarcină excesivă pentru sistemul de asistență socială al statului membru gazdă.

În cadrul primei etape a procesului de apreciere a existenței unor resurse suficiente ar trebui să se verifice dacă cetățeanul Uniunii (și membrii familiei sale care își întemeiază dreptul de ședere pe gradul de rudenie cu acesta) ar îndeplini criteriile stabilite la nivel național pentru a i se acorda prestații de asistență socială de bază.

Cetățenii Uniunii au resurse suficiente dacă nivelul resurselor lor este egal sau superior pragului sub care se acordă o prestație minimă de subzistență în statul membru gazdă. Dacă acest criteriu nu se aplică, atunci ar trebui să fie luată în considerare pensia minimă de asigurări sociale.

Articolul 8 alineatul (4) interzice statelor membre să stabilească cuantumuri fixe ale „resurselor suficiente” , direct sau indirect, sub limita cărora dreptul de ședere poate fi refuzat în mod automat. Autoritățile statelor membre trebuie să ia în considerare situația personală a persoanei în cauză.

Statele membre pot refuza să acorde prestații de asistență socială unor cetățeni ai Uniunii inactivi din punct de vedere economic care își exercită dreptul la liberă circulație și care nu dispun de resurse suficiente pentru a solicita acordarea dreptului de ședere în temeiul Directivei 2004/38/CE (156). Prin urmare, pentru a aprecia dacă este îndeplinită condiția de a dispune de resurse suficiente prevăzută la articolul 7 alineatul (1) punctul (b), „este necesar să se efectueze o examinare concretă a situației economice a fiecărei persoane interesate, fără a lua în considerare prestațiile de asistență socială solicitate ”  (157). Într-adevăr, articolul 7 alineatul (1) litera (b) urmărește să împiedice cetățenii Uniunii care sunt inactivi din punct de vedere economic „să utilizeze sistemul de protecție socială al statului membru gazdă pentru a-și finanța mijloacele de existență”  (158).

În cauza Brey, s-a considerat că posibilitatea ca un cetățean al Uniunii care este inactiv din punct de vedere economic să fie eligibil pentru a beneficia de prestații de asistență socială „ar putea constitui un indiciu” în sensul că persoana în cauză nu dispune de resurse suficiente pentru a evita să devină o sarcină excesivă pentru sistemul de asistență socială al statului membru gazdă, în sensul articolului 7 alineatul (1) litera (b) (159).

Dacă este necesar, autoritățile naționale pot efectua verificări privind existența, legalitatea (160), cuantumul și disponibilitatea resurselor. Aceste verificări pot fi efectuate la momentul la care cetățenii Uniunii formulează o cerere de înregistrare a șederii lor sau atunci când membrii familiilor acestora solicită eliberarea unui document de ședere.

După eliberarea documentului de ședere, această verificare, astfel cum se prevede la articolul 14 alineatul (2) din Directiva 2004/38/CE, nu trebuie să se realizeze în mod sistematic, ci numai în cazuri speciale, dacă există bănuiala rezonabilă potrivit căreia un cetățean al Uniunii sau membrii familiei acestuia nu îndeplinesc condiția privind caracterul suficient al resurselor.

Curtea a confirmat că articolul 14 alineatul (2) se aplică și în legătură cu acordarea de prestații de asistență socială (161). Curtea a constatat că este conform cu această dispoziție să se instituie un sistem în baza căruia, pentru fiecare dintre prestațiile de asistență socială în cauză, solicitantul trebuie să indice, în formularul de cerere, o serie de date din care reiese existența sau inexistența dreptului de ședere, aceste date fiind ulterior verificate de autoritățile competente pentru acordarea prestației în cauză și numai în cazuri speciale se impune solicitanților să facă dovada că beneficiază efectiv de dreptul de ședere, astfel cum au declarat (162).

Curtea a precizat că condițiile prevăzute la articolul 7 alineatul (1) litera (b) din Directiva 2004/38/CE trebuie să fie interpretate în mod strict (163), cu respectarea limitelor impuse de dreptul Uniunii și de principiul proporționalității (164) și fără a aduce atingere efectului util al Directivei 2004/38/CE (165). În plus, faptul că în preambulul Directivei 2004/38/CE se prevede că beneficiarii dreptului de ședere nu trebuie să devină o sarcină „excesivă” pentru finanțele publice ale statului membru gazdă presupune un anumit grad de solidaritate socială, în special în cazul în care dificultățile cu care se confruntă un beneficiar al dreptului de ședere sunt de natură temporară (166).

În acest sens, ar trebui să se acorde atenția cuvenită faptului că situația unui cetățean al Uniunii se poate schimba în decursul timpului și acesta poate obține noi surse de venit. De exemplu, cetățenii Uniunii care sunt inactivi din punct de vedere economic la începutul perioadei lor de ședere ar putea găsi ulterior un loc de muncă.

În plus, tipul dovezilor privind caracterul suficient al resurselor nu poate fi limitat (167). Prin urmare, statele membre nu pot stabili că anumite tipuri specifice de documente reprezintă singura dovadă acceptabilă a caracterului suficient al resurselor, împiedicând cetățenii Uniunii să își dovedească resursele prin alte mijloace.

În ceea ce privește forma și proveniența resurselor, acestea nu trebuie să fie periodice și pot fi sub formă de capital acumulat.

În plus, Curtea a precizat că exprimarea „dispun” de suficiente resurse care figurează la articolul 7 alineatul (1) litera (b) din Directiva 2004/38/CE „trebuie interpretată în sensul că este suficient ca cetățenii Uniunii să aibă la dispoziție aceste resurse”  (168). Cetățenii Uniunii nu trebuie să dovedească faptul că dețin ei înșiși suficiente resurse, întrucât „dreptul Uniunii nu […] cuprinde totuși nici cea mai mică cerință” în ceea ce privește proveniența resurselor (169). Astfel, resursele provenind de la o terță persoană trebuie acceptate (170).

În plus, Curtea a considerat că cerința privind caracterul suficient al resurselor poate fi îndeplinită prin intermediul resurselor obținute din activitatea desfășurată de părintele cetățeanului Uniunii după expirarea permisului său de ședere, în condițiile în care au fost achitate contribuțiile fiscale și la sistemul de securitate socială pentru aceste venituri și resursele în cauză au permis cetățeanului Uniunii să se întrețină pe sine și pe ceilalți membri ai familiei sale timp de 10 ani, fără a fi nevoit să apeleze la sistemul de asistență socială al statului membru gazdă (171).

Exemple de mijloace de probă care atestă existența resurselor: — extrase de cont sau scrisori bancare care atestă existența fondurilor - statul membru gazdă nu poate refuza să ia în considerare documente bancare pentru motivul că acestea provin dintr-un alt stat membru și nici autoritățile naționale nu pot impune cetățeanului Uniunii să deschidă un cont bancar în statul membru gazdă și să depună fonduri în acesta; — cupoane de pensie; — dovada veniturilor obținute din închirierea de bunuri imobile; — dovada veniturilor obținute din investiții; — dovada veniturilor sau a fondurilor provenite de la membrii de familie ai cetățeanului Uniunii (de exemplu, soț, partener, părinte, persoană care asigură în fapt îngrijirea acestuia...); — dovada veniturilor obținute din desfășurarea unei activități economice, indiferent de locul desfășurării acesteia; — dovada bunurilor primite prin moștenire.

În cazul în care o autoritate națională refuză/retrage un drept de ședere sau, după caz, adoptă o decizie de expulzare pentru motivul că cetățeanul Uniunii nu îndeplinește cerința privind caracterul suficient al resurselor, se impune efectuarea unei aprecieri aprofundate a proporționalității, de la caz la caz  (172). În plus, ar trebui să se țină seama de drepturile fundamentale garantate de Carta drepturilor fundamentale. Atunci când se examinează dacă măsura respectă principiul proporționalității, inclusiv faptul că măsura trebuie să fie adecvată și necesară pentru atingerea obiectivului urmărit, ar trebui să se țină seama în special de importanța liberei circulații ca drept fundamental garantat în temeiul articolului 45 din Carta drepturilor fundamentale (173).

În orice caz, articolul 14 alineatul (3) din Directiva 2004/38/CE prevede că „ recurgerea de către un cetățean al Uniunii sau de către un membru al familiei sale la sistemul de asistență socială al statului membru gazdă nu conduce în mod automat” la expulzare.

Pentru a realiza aprecierea, statele membre pot elabora drept indicator un sistem bazat pe puncte. Considerentul 16 din Directiva 2004/38/CE prevede trei tipuri de criterii în acest sens:

(1) durată Pentru ce perioadă se acordă prestația? Perspective: este probabil ca cetățeanul Uniunii să nu mai aibă nevoie în curând de prestații de asistență socială? Cât a durat șederea în statul membru gazdă? (2) situație personală Cât de strânsă este legătura între cetățeanul Uniunii și membrii familiei acestuia cu societatea statului membru gazdă? Există circumstanțe privind vârsta, starea de sănătate, situația familială și economică de care trebuie să se țină seama? (3) cuantum Care este cuantumul total al ajutorului acordat? Cetățeanul Uniunii este cunoscut ca depinzând în mare măsură de sistemul de asistență socială? Cetățeanul Uniunii a contribuit la finanțarea sistemului de asistență socială din statul membru gazdă?

Atât timp cât beneficiarii dreptului de ședere nu devin o sarcină excesivă pentru sistemul de asistență socială al statului membru gazdă, aceștia nu pot fi expulzați din acest motiv (174).

Încasarea de prestații de asistență socială poate fi considerată ca relevantă când se stabilește dacă persoana vizată reprezintă o sarcină asupra sistemului de asistență socială.

În temeiul articolului 14 alineatul (4) din Directiva 2004/38/CE, măsurile de expulzare nu pot fi în niciun caz adoptate împotriva lucrătorilor care desfășoară activități salariate sau independente și a membrilor familiilor acestora (cu excepția cazului în care astfel de măsuri se bazează pe motive de ordine publică, siguranță publică sau sănătate publică). Același lucru este valabil în cazul persoanelor care caută de lucru și care au intrat pe teritoriul statului membru gazdă în căutarea unui loc de muncă, cât și în cazul persoanelor care și-au încetat activitatea profesională și nu își mai mențin statutul de lucrător, atât timp cât pot dovedi „că sunt în continuare în căutarea unui loc de muncă și că au șanse reale de a fi angajați”  (175) (a se vedea secțiunea 6 - Dreptul de ședere al persoanelor aflate în căutarea unui loc de muncă [articolul 14 alineatul (4) litera (b) din Directiva 2004/38/CE]).

În ceea ce privește legătura dintre dispunerea de suficiente resurse și egalitatea de tratament în temeiul articolului 24, a se vedea secțiunea 11 - Dreptul la egalitatea de tratament (articolul 24 din Directiva 2004/38/CE).

5.2.2   Asigurare medicală completă

Cetățenii Uniunii inactivi din punct de vedere economic (inclusiv studenții) și membrii familiilor acestora trebuie să dețină asigurare medicală completă în statul membru gazdă (176).

Această cerință este îndeplinită atunci când cetățeanul Uniunii deține o asigurare medicală completă care îi acoperă și pe membrii familiei sale, cât și în ipoteza contrară în care membrul de familie deține o astfel de asigurare care îl acoperă și pe cetățeanul Uniunii (177) ..

Orice asigurare, privată sau publică, încheiată în statul membru gazdă sau în alt stat, este acceptabilă, în principiu, dacă oferă o acoperire completă și nu creează o sarcină asupra finanțelor publice ale statului membru gazdă. Pentru a-și proteja finanțele publice, atunci când apreciază caracterul complet al asigurării medicale, statele membre trebuie să acționeze în conformitate cu limitele impuse de dreptul Uniunii și cu respectarea principiului proporționalității (178).

Pensionarii îndeplinesc condiția asigurării medicale complete dacă au dreptul la tratament medical din partea statului membru care le plătește pensia (179). În special, pensionarii care dețin documentul portabil S1 (PD S1) au dreptul la prestații de îngrijire medicală în statul membru de reședință și îndeplinesc condiția deținerii unei asigurări medicale complete (180).

Atunci când cetățeanul Uniunii în cauză nu își schimbă reședința în sensul Regulamentului (CE) nr. 883/2004 pentru a se stabili în statul membru gazdă și intenționează să se întoarcă (de exemplu, pe perioada studiilor sau atunci când este detașat în alt stat membru), cardul european de asigurări sociale de sănătate (CEASS) eliberat de statul membru de origine constituie dovadă a unei astfel de asigurări complete [a se vedea secțiunea 11.4 - Dreptul la acces egal la prestații de îngrijiri medicale: conținut și condiții și, pentru noțiunea de „reședință” în sensul Regulamentului (CE) nr. 883/2004, secțiunea 11.3 - Relația dintre articolul 24 din Directiva 2004/38/CE și Regulamentul (CE) nr. 883/2004 privind coordonarea sistemelor de securitate socială].

Cu toate acestea, CEASS eliberat de statul membru de origine nu poate fi utilizat de cetățeni ai Uniunii inactivi din punct de vedere economic (în alte situații decât cele de mai sus) ca dovadă a faptului că dețin o asigurare medicală completă atunci când îndeplinesc următoarele două condiții cumulative:

—	își exercită dreptul de ședere în statul membru gazdă pentru o perioadă mai mare de trei luni în temeiul articolului 7 alineatul (1) litera (b) din Directiva 2004/38/CE și înainte de dobândirea dreptului de ședere permanentă; și

—

își schimbă reședința în sensul Regulamentului (CE) nr. 883/2004 pentru a se stabili în statul membru gazdă (astfel cum se explică în secțiunea 11.3 - Relația dintre articolul 24 din Directiva 2004/38/CE și Regulamentul (CE) nr. 883/2004 privind coordonarea sistemelor de securitate socială) și, prin urmare, nu mai intră sub incidența sistemului de securitate socială al propriului stat membru de origine.

Cu toate acestea, cetățenii Uniunii aflați în această din urmă situație au dreptul de afiliere la sistemul public de asigurări de sănătate al statului membru gazdă în temeiul Regulamentului (CE) nr. 883/2004 (181).

Cu toate acestea, în astfel de circumstanțe, statul membru gazdă poate stabili că, până când cetățeanul Uniunii obține dreptul de ședere permanentă, accesul la acest sistem nu este gratuit, pentru a evita ca cetățenii Uniunii inactivi din punct de vedere economic să devină o sarcină excesivă pentru finanțele sale publice (182).

Prin urmare, statul membru gazdă, sub rezerva respectării principiului proporționalității, poate supune afilierea la sistemul său public de asigurări de sănătate a unui cetățean al Uniunii inactiv din punct de vedere economic, unor condiții menite să asigure că acest cetățean al Uniunii nu devine o sarcină excesivă pentru finanțele publice ale acestui stat membru. Aceste condiții pot include încheierea sau menținerea de către cetățeanul Uniunii a unei asigurări medicale complete private, care permite rambursarea către statul membru gazdă a cheltuielilor legate de sănătate suportate de acesta din urmă în favoarea acestui cetățean sau plata de către cetățeanul Uniunii a unei contribuții la sistemul public de asigurări de sănătate al acestui stat membru (183). Curtea a statuat că, în acest context, revine statului membru gazdă sarcina de a asigura respectarea principiului proporționalității „și, așadar, faptul că nu este excesiv de dificil pentru același cetățean să respecte astfel de condiții”  (184).

În orice caz, odată ce un cetățean al Uniunii este afiliat la un astfel de sistem public de asigurări de sănătate în statul membru gazdă, cetățeanul respectiv deține o asigurare medicală completă în sensul articolului 7 alineatul (1) litera (b) (185) și nu îi poate fi solicitată nicio asigurare privată suplimentară.

În plus, statul membru gazdă poate prevedea condiții suplimentare pentru afilierea la sistemul său public de asigurări de sănătate (de exemplu, o ședere anterioară de un an în UE), dacă respectivele condiții sunt aplicabile și propriilor resortisanți și respectă principiul proporționalității.

Exemple: — C. este resortisant al statului membru A, unde s-a înscris la universitate. El se deplasează temporar în statul membru B pentru a petrece acolo câteva luni în calitate de student Erasmus. CEASS eliberat de statul membru A constituie dovadă suficientă a asigurării medicale complete în statul membru B. — P. este resortisant al statului membru A, unde își are reședința. Acesta își cumpără ulterior o casă în statul membru B și se mută acolo pentru a se alătura soției și fiului său, urmând să trăiască din economiile sale. Reziliază contractul de închiriere a apartamentului său din statul membru A și își aduce toate bunurile personale în statul membru B. Declară că nu intenționează să se întoarcă în statul membru A. Nu poate utiliza CEASS eliberat de statul său membru de origine A pentru a dovedi deținerea unei asigurări medicale complete în statul membru B. — M. este resortisant al statului membru A. Ea se mută permanent în statul membru B pentru a i se alătura soțului ei, resortisant al statului membru B. M. nu este activă din punct de vedere economic. Statul membru B dispune de un sistem de asistență medicală finanțată de stat, care se acordă fără o apreciere individuală și discreționară a nevoilor personale, persoanelor care se încadrează în categoriile de beneficiari definite de legislația națională. M. îndeplinește toate condițiile impuse resortisanților statului membru B pentru afiliere. Prin urmare, ea are dreptul de a se afilia la sistemul public de asigurări de sănătate al statului membru B. Statul membru B nu este obligat să acorde această afiliere cu titlu gratuit, însă orice condiții în acest sens trebuie să fie proporționale și să asigure că cetățeanului Uniunii nu îi este excesiv de dificil să le respecte.

Odată ce cetățeanul Uniunii dobândește dreptul de ședere permanentă, cerința privind deținerea unei asigurări medicale complete nu se mai aplică nici cetățeanului Uniunii, nici membrilor familiei acestuia (186).

Pentru informații suplimentare, a se vedea secțiunea 11.3 - Relația dintre articolul 24 din Directiva 2004/38/CE și Regulamentul (CE) nr. 883/2004 privind coordonarea sistemelor de securitate socială.

5.2.3   Studenți

Pentru studenții mobili ai Uniunii, în temeiul articolului 7 alineatul (1) litera (c), statele membre pot solicita:

—	dovada faptului că aceștia sunt înscriși într-o instituție privată sau publică acreditată, cu scopul principal de a urma studii, inclusiv de formare profesională;

—	dovada faptului că aceștia dețin asigurare medicală completă în statul membru gazdă (a se vedea secțiunea 5.2.2 - Asigurare medicală completă); și

—	o declarație (sau alte mijloace echivalente) că aceștia dispun de suficiente resurse pentru ei înșiși și pentru membrii familiilor lor, astfel încât să nu devină o sarcină pentru sistemul de asistență socială al statului membru gazdă pe durata șederii.

5.2.4   Persoane care asigură în fapt îngrijirea copiilor minori cetățeni ai Uniunii

Astfel cum s-a explicat în secțiunea 2.2.2.5 - Persoane care asigură în fapt îngrijirea copiilor minori cetățeni ai Uniunii, Curtea a statuat că, pe lângă persoanele enumerate la articolul 2 punctul 2 din Directiva 2004/38/CE, în cazul în care copiii minori cetățeni ai Uniunii își exercită dreptul la liberă circulație, resortisanților țărilor terțe care asigură în fapt îngrijirea copiilor trebuie să li se recunoască dreptul de ședere în statul membru gazdă.

Dreptul de ședere pentru o perioadă mai mare de trei luni și mai mică de cinci ani a copiilor minori cetățeni ai Uniunii și a persoanelor care asigură în fapt îngrijirea acestora face obiectul unor condiții. De regulă, minorii își exercită dreptul la liberă circulație fără a fi implicați într-o activitate economică. Prin urmare, este necesar să se analizeze dacă copiii minori cetățeni ai Uniunii care își exercită dreptul la liberă circulație îndeplinesc condiția: (1) de a dispune de resurse suficiente pentru ei înșiși și pentru persoanele care asigură în fapt îngrijirea lor, astfel încât să nu devină o sarcină pentru sistemul de asistență socială al statului membru gazdă pe durata șederii; și (2) de a deține asigurare medicală completă pentru ei înșiși și pentru persoanele care asigură în fapt îngrijirea lor [articolul 7 alineatul (1) litera (b) din Directiva 2004/38/CE, a se vedea secțiunea 5.2.1 - Resurse suficiente și secțiunea 5.2.2 - Asigurare medicală completă] (187). În acest sens, trebuie avute în vedere următoarele:

—

copiii minori cetățeni ai Uniunii pot îndeplini cerința privind caracterul suficient al resurselor prin intermediul resortisanților unor țări terțe care asigură în fapt îngrijirea lor (188) (pentru informații suplimentare, în special cu privire la forma și proveniența resurselor, a se vedea secțiunea 5.2.1 - Resurse suficiente);

—

cerința privind asigurarea medicală completă poate fi îndeplinită atât: — atunci când copilul minor cetățean al Uniunii deține o asigurare medicală completă care acoperă și persoanele care asigură în fapt îngrijirea sa, cât și — în ipoteza contrară, atunci când persoana care asigură în fapt îngrijirea copilului deține o asigurare medicală completă care acoperă și copilul minor cetățean al Uniunii (189).

Odată ce un copil minor cetățean al Uniunii a dobândit dreptul de ședere permanentă, nici copilul în cauză, nici persoanele care asigură în fapt îngrijirea acestuia nu mai fac obiectul cerințelor privind caracterul suficient al resurselor și deținerea unei asigurări medicale complete (190).

Trebuie menționat faptul că persoanele care asigură în fapt îngrijirea copilului pot beneficia, de asemenea, de drept de ședere în temeiul articolului 12 alineatul (3) din Directiva 2004/38/CE, în cazul în care copilul își are reședința în statul membru gazdă și este înscris într-o instituție de învățământ în acest stat (191) (a se vedea secțiunea 8 - Păstrarea dreptului de ședere de către membrii de familie în eventualitatea decesului sau plecării cetățeanului Uniunii și în caz de divorț, de anulare a căsătoriei sau de încetare a parteneriatului înregistrat (articolele 12 și 13 din Directiva 2004/38/CE)).

5.3   Documente justificative pentru obținerea unui certificat de înregistrare

În conformitate cu articolul 8 alineatul (1) din Directiva 2004/38/CE, statul membru gazdă poate cere unui cetățean al Uniunii să se înregistreze la autoritățile competente pentru perioade de ședere care depășesc trei luni. Prin urmare, fiecare stat membru este liber să decidă dacă impune această obligație cetățenilor mobili ai Uniunii (pentru informații suplimentare privind certificatele de înregistrare, a se vedea secțiunea 12.1 - Certificate de înregistrare și documente care atestă șederea permanentă, eliberate cetățenilor Uniunii (articolele 8 și 19 din Directiva 2004/38/CE și articolul 6 din Regulamentul 2019/1157): format, informații minime și perioada de valabilitate).

Lista documentelor  (192) care trebuie prezentate împreună cu cererea de certificat de înregistrare este exhaustivă. Nu se pot solicita alte documente în plus.

Exemple: — M. este lucrător mobil al Uniunii. Acesta nu trebuie să facă dovada că respectă cerința privind caracterul suficient al resurselor. — L. este cetățean al Uniunii căsătorit cu un lucrător mobil al Uniunii. Aceasta depune o cerere de certificat de înregistrare în calitate de soție a unui lucrător mobil al Uniunii. Nu i se poate cere să facă dovada faptului că lucrează sau că respectă cerința privind caracterul suficient al resurselor. — R. este cetățean al Uniunii căsătorit cu un lucrător care nu are cetățenia unui stat membru. Acesta depune o cerere de certificat de înregistrare în calitate de cetățean al Uniunii inactiv din punct de vedere economic. El face dovada caracterului suficient al resurselor pentru el și soțul său (prin intermediul veniturilor soțului său care nu este resortisant al unui stat membru) și a existenței asigurării medicale complete pentru amândoi (prin afilierea lor la sistemul public de asigurări de sănătate a statului membru gazdă). R. nu trebuie să facă dovada faptului că are statut de lucrător.

Cu toate acestea, în cazul lucrătorilor care desfășoară activități salariate și al lucrătorilor care desfășoară activități independente, atunci când există semne de întrebare cu privire la autenticitatea și veridicitatea documentelor prezentate, statul membru gazdă poate solicita confirmarea acestora prin elemente de probă suplimentare (care pot fi prezentate sub formă de fluturași de salariu).

În orice caz, Directiva 2004/38/CE nu specifică documentele justificative pentru toate situațiile posibile (cum ar fi documentele de ședere eliberate persoanelor aflate în căutarea unui loc de muncă sau membrilor de familie care își mențin dreptul de ședere în temeiul articolelor 12 sau 13 din Directiva 2004/38/CE).

În ceea ce privește refuzul de eliberare a certificatului de înregistrare, a se vedea secțiunea 15 - Garanții procedurale (articolele 30 - 33 din Directiva 2004/38/CE).

Un certificat de înregistrare are exclusiv valoare declarativă și probatorie (a se vedea secțiunea 12.3 - Natura și efectele documentelor de ședere (articolul 25 din Directiva 2004/38/CE)). Acesta atestă dreptul de ședere și nu constituie o condiție prealabilă pentru exercitarea altor drepturi conferite cetățeanului Uniunii.

5.4   Timpul de prelucrare pentru eliberarea certificatelor de înregistrare

În temeiul articolului 8 alineatul (2), certificatele de înregistrare trebuie eliberate „imediat”. În statele membre care au instituit sisteme de înregistrare pentru cetățenii Uniunii (a se vedea secțiunea 12 - Documente de ședere (articolele 8, 10, 19, 20 și 25 din Directiva 2004/38/CE)), această cerință este deosebit de relevantă, deoarece aceste certificate ar putea facilita exercitarea drepturilor conferite cetățeanului Uniunii și integrarea acestuia în statul membru gazdă.

În cazul în care certificatul de înregistrare nu poate fi eliberat pe loc la prezentarea cererii și a documentelor justificative, acesta ar trebui să fie eliberat în următoarele câteva zile (de exemplu în termen de 7-10 zile). În cazul în care se află în derulare o anchetă pentru suspiciune de abuz sau fraudă, eliberarea poate fi amânată, cu respectarea principiului efectivității și a obiectivului de celeritatea în prelucrarea cererilor inerent Directivei 2004/38/CE (193).

5.5   Sisteme de înregistrare pentru evidența populației

Unele state membre impun cetățenilor Uniunii să se înscrie într-un registru național (sau regional/ local) de evidență a populației și să obțină un cod numeric personal. Înscrierea în registrul de evidență a populației este, în mod normal, diferită de înregistrarea reședinței în temeiul Directivei 2004/38/CE și constituie o chestiune de drept intern.

Curtea a confirmat că statele membre au dreptul să utilizeze un registru de evidență a populației în scopul de a sprijini autoritățile însărcinate cu aplicarea legislației privind dreptul de ședere (194).

Cu toate acestea, aplicarea de norme naționale privind registrele de evidență a populației trebuie să respecte dreptul Uniunii.

În special, înscrierea în registrul național de evidență a populației și deținerea unui cod numeric personal nu trebuie să constituie condiții prealabile pentru ca un cetățean al Uniunii să aibă dreptul la muncă în statul membru gazdă și nici un obstacol pentru exercitarea dreptului la liberă circulație al cetățeanului Uniunii (195).

În consecință, în cazul în care codul numeric personal este necesar în viața de zi cu zi în statul membru gazdă, dar cetățeanul Uniunii nu îl poate obține (de exemplu, din cauza faptului că condițiile pentru obținerea acestui cod diferă de cele pentru înregistrarea reședinței), acestui cetățean al Uniunii ar trebui să i se ofere mijloace alternative pentru obținerea lui. În temeiul dreptului la egalitate de tratament prevăzut în dreptul Uniunii, statelor membre li se interzice să adopte măsuri care constituie discriminare directă la adresa resortisanților unor alte state membre. Statelor membre nu li se permite, de asemenea, să adopte măsuri indirecte care, deși nu fac vreo diferențiere în funcție de cetățenie, afectează cetățenii mobili ai Uniunii în mai mare măsură decât resortisanții statului membru gazdă, prezentând, în consecință, riscul ca aceste măsuri să îi defavorizeze în special pe cetățenii mobili ai Uniunii, fără o justificare obiectivă (196).

Statele membre gazdă pot impune cetățenilor Uniunii care își au reședința pe teritoriul lor și își exercită dreptul la liberă circulație o obligație de a obține un cod distinct de identificare fiscală. Acest cod ar putea constitui un element de bază pentru verificările efectuate de autoritățile fiscale naționale. Și în acest caz, obligația de a deține un cod distinct de identificare fiscală în statul membru gazdă nu trebuie să conducă la nicio discriminare directă sau indirectă la adresa resortisanților unor alte state membre. În plus, procedurile instituite pentru obținerea unui astfel de cod nu ar trebui să creeze niciun obstacol în calea libertăților fundamentale sau să perturbe tranzacțiile comerciale.

6   Dreptul de ședere al persoanelor aflate în căutarea unui loc de muncă [articolul 14 alineatul (4) litera (b) din Directiva 2004/38/CE]

Articolul 14 alineatul (4) litera (b) se aplică în cazul persoanelor care caută de lucru și care au intrat pe teritoriul statului membru gazdă în căutarea unui loc de muncă, cât și în cazul persoanelor care și-au încetat activitatea profesională și nu își mai mențin statutul de lucrător, atât timp cât pot dovedi „că sunt în continuare în căutarea unui loc de muncă și că au șanse reale de a fi angajați”  (197).

Articolul 45 din TFUE și articolul 14 alineatul (4) litera (b) din Directiva 2004/38/CE impun statului membru gazdă să acorde cetățeanului Uniunii „un termen rezonabil” pentru a-și căuta un loc de muncă, iar acest termen, în cazul în care cetățeanul Uniunii decide să se înregistreze ca persoană aflată în căutarea unui loc de muncă în statul membru gazdă, începe să curgă din momentul înregistrării. Acest termen rezonabil ar trebui „[să-i permită persoanei] să ia cunoștință de ofertele de încadrare în muncă ce îi pot conveni și să ia măsurile necesare în scopul de a fi angajat”. „În acest termen, statul membru gazdă poate impune ca persoana aflată în căutarea unui loc de muncă să facă dovada că este în căutarea unui loc de muncă”  (198). Un termen de șase luni de la data înregistrării „nu este, în principiu, insuficient”  (199) .

„[N]umai după expirarea aceluiași termen rezonabil, persoana aflată în căutarea unui loc de muncă este obligată să facă dovada nu numai că este în continuare în căutarea unui loc de muncă, dar și că are șanse reale de a fi angajată”  (200).

În cazul în care un cetățean al Uniunii intră pe teritoriul unui stat membru gazdă cu intenția de a căuta un loc de muncă, dreptul său de ședere intră de asemenea, în cursul primelor trei luni, sub incidența articolului 6 din Directiva 2004/38/CE. Prin urmare, în această perioadă de trei luni, cetățeanului respectiv nu i se poate impune nicio altă condiție în afară de cerința de a deține un document de identitate valabil (201).

Atunci când apreciază situația persoanei aflate în căutarea unui loc de muncă, autoritățile pot lua în considerare, în special, următoarele elemente  (202):

— Cu privire la faptul că persoana este în căutarea unui loc de muncă: — înregistrarea ca persoană care caută de lucru la organismul național însărcinat cu evidența persoanelor aflate în căutarea unui loc de muncă; — transmiterea periodică de candidaturi la angajatorii potențiali sau prezentarea la interviuri de angajare. — Cu privire la șansele reale de angajare: — situația pieței naționale a muncii în sectorul corespunzător calificărilor profesionale ale persoanei aflate în căutarea unui loc de muncă; — faptul că o persoană aflată în căutarea unui loc de muncă a refuzat oferte de încadrare în muncă ce nu corespund calificărilor sale profesionale nu poate fi reținut; — faptul că persoana aflată în căutarea unui loc de muncă nu a lucrat niciodată în statul membru gazdă nu poate fi reținut.

Pentru informații suplimentare, a se vedea Comunicarea Comisiei din 2010 „Reafirmarea liberei circulații a lucrătorilor: drepturi și evoluții majore” și secțiunea 11 - Dreptul la egalitatea de tratament (articolul 24 din Directiva 2004/38/CE).

7   Dreptul de ședere pentru o perioadă mai mare de trei luni și formalități administrative pentru membrii de familie resortisanți ai unor țări terțe și dreptul la muncă (articolele 7, 9 - 11, 22 și 23 din Directiva 2004/38/CE)

7.1   Documente justificative pentru eliberarea permiselor de ședere

Lista documentelor  (203) care trebuie prezentate odată cu cererea de permis de ședere este exhaustivă, după cum se confirmă în considerentul 14. Autoritățile naționale nu pot solicita alte documente în plus (204).

În cadrul procedurii administrative pentru eliberarea permisului de ședere, autoritățile naționale trebuie numai să verifice dacă membrul de familie resortisant al unei țări terțe „este în măsură să probeze, prin prezentarea documentelor indicate la articolul 10 alineatul (2) din directiva menționată, că intră în sfera noțiunii «membru de familie» al unui cetățean al Uniunii, în sensul Directivei 2004/38, în scopul de a beneficia de permisul de ședere”  (205). Prin urmare, acest lucru impune ca resortisantului unui stat terț „care face dovada faptului că intră în sfera noțiunii «membru de familie» al unui cetățean al Uniunii în sensul Directivei 2004/38 să i se poată elibera permisul de ședere care dovedește această calitate în cel mai scurt timp”  (206).

Prin urmare, statutul de destinatar al Directivei 2004/38/CE este stabilit prin prezentarea documentelor relevante în sensul de a proba că:

a)	există un cetățean al Uniunii datorită căruia solicitantul permisului de ședere poate beneficia de drept de ședere. Sarcina probei este îndeplinită prin prezentarea de dovezi cu privire la identitatea și cetățenia cetățeanului UE (de exemplu, un document de călătorie valabil);

b)

solicitantul permisului de ședere este un membru de familie al acestui cetățean al Uniunii. Sarcina probei este îndeplinită prin prezentarea de dovezi cu privire la identitatea membrului de familie (de exemplu, un document de călătorie valabil), legătura de rudenie (de exemplu, act de căsătorie, act de naștere etc.) și, dacă este cazul, dovada îndeplinirii celorlalte condiții prevăzute la articolul 2 punctul 2 sau la articolul 3 alineatul (2) din Directiva 2004/38/CE (de exemplu, dovezi referitoare la situația de dependență, motive grave de sănătate, caracterul durabil al parteneriatului etc.). A se vedea secțiunea 2.2 - Membrii familiei și alți destinatari.

c)

cetățeanul Uniunii își are reședința în statul membru gazdă în conformitate cu Directiva 2004/38/CE. Nivelul elementelor de probă solicitate depinde de temeiul șederii cetățeanului Uniunii în statul membru gazdă. — în cazul șederii pentru o perioadă mai mare de trei luni, cetățenii Uniunii trebuie să îndeplinească condițiile stabilite de Directiva 2004/38/CE pentru acordarea dreptului de ședere, iar statele membre le pot impune să dețină certificate de înregistrare; Sarcina probei este îndeplinită prin prezentarea certificatului de înregistrare sau, în lipsa acestuia, a oricărei alte dovezi a șederii cetățeanului Uniunii în statul membru gazdă, cu respectarea condițiilor prevăzute în Directiva 2004/38/CE (a se vedea secțiunea 5 - Dreptul de ședere al cetățenilor Uniunii pentru o perioadă mai mare de trei luni și formalități administrative (articolele 7, 8, 14 și 22 din Directiva 2004/38/CE)). — în cazul șederii permanente [articolul 16 alineatul (1) din Directiva 2004/38/CE], cetățenii Uniunii nu trebuie să îndeplinească alte cerințe suplimentare. Sarcina probei este îndeplinită prin prezentarea documentului care atestă șederea permanentă sau, în lipsa acestuia, a oricărei alte dovezi a șederii permanente a cetățeanului Uniunii în statul membru gazdă, cu respectarea condițiilor prevăzute în Directiva 2004/38/CE (a se vedea secțiunea 9 - Dreptul de ședere permanentă (articolele 16 - 21 din Directiva 2004/38/CE)).

Cu toate acestea, Directiva 2004/38/CE nu enumeră documentele justificative pentru toate situațiile posibile (cum ar fi permisele de ședere eliberate membrilor de familie care își păstrează dreptul de ședere în temeiul articolelor 12 sau 13 din Directiva 2004/38/CE).

Exemple: — M. este lucrător mobil al Uniunii. Soția sa, Y., resortisant al unei țări terțe, dorește să i se alăture în statul membru gazdă. Y. nu trebuie să facă dovada faptului că soțul său, cetățean al Uniunii, dispune de resurse suficiente pentru amândoi. — T. este cetățean al unei țări terțe căsătorită cu J., un lucrător mobil al Uniunii. T. depune o cerere de permis de ședere în calitate de soție a unui lucrător mobil al Uniunii. T. face dovada faptului că soțul său lucrează, însă T. nu trebuie să facă nici dovada faptului că lucrează, nici dovada deținerii unei asigurări medicale complete. — R. este cetățean al unei țări terțe, căsătorit cu W., cetățean al Uniunii la pensie, care dispune de suficiente resurse. Chiar dacă trebuie făcută dovada caracterului suficient al resurselor și a deținerii unei asigurări medicale complete, R. nu trebuie să prezinte nicio dovadă cu privire la viza lui de intrare. — L. este resortisant al unei țări terțe, tatăl lui M., un lucrător mobil al Uniunii. L. solicită permis de ședere, prezentând documente care atestă situația sa de dependență financiară în raport cu fiica sa, M. L. nu trebuie să facă dovada faptului că a locuit împreună cu fiica sa în aceeași gospodărie în țara sa de proveniență și nici să dovedească faptul că fiica sa trebuie să îl sprijine ca urmare a stării sale de sănătate.

Statele membre pot solicita traducerea, autentificarea sau legalizarea documentelor numai atunci când autoritatea națională în cauză nu înțelege limba în care este redactat documentul sau când are îndoieli în legătură cu autenticitatea documentului (de exemplu, în ceea ce privește autoritatea emitentă și corectitudinea datei care figurează în document). Pentru informații suplimentare, a se vedea secțiunea 2.2.4 - Documente justificative prin care se atestă relația de familie cu cetățeanul Uniunii.

7.2   Timpul de prelucrare pentru eliberarea permisele de ședere

Membrii de familie resortisanți ai unor țări terțe pot solicita permis de ședere de îndată ce sosesc în statul membru gazdă, în cazul în care intenționează să rămână în statul membru gazdă pentru o perioadă mai mare de trei luni.

În conformitate cu articolul 10 alineatul (1), permisele de ședere trebuie eliberate în termen de șase luni de la data cererii.

Această cerință este deosebit de relevantă, deoarece permisele de ședere facilitează exercitarea dreptului de ședere de către membrii de familie resortisanți ai unor țări terțe, precum și integrarea acestora în statul membru gazdă. Deținerea unui permis de ședere valabil îl scutește pe titularul său de obligația de a obține o viză pentru a intra pe teritoriul statelor membre (207). Aceste permise ar putea, de asemenea, în practică, să faciliteze exercitarea dreptului la muncă recunoscut la articolul 23 de către resortisanții unor țări terțe, în statul membru gazdă. Prin urmare, este important ca autoritățile naționale să elibereze aceste permise în termenele prevăzute de directivă.

Noțiunea „eliberare” implică faptul că, în termenul de șase luni de la data depunerii cererii, „autoritățile naționale competente trebuie să examineze cererea, să adopte o decizie și, în cazul în care solicitantul îndeplinește condițiile pentru a beneficia de dreptul de ședere în temeiul Directivei 2004/38, să pună la dispoziție permisul de ședere menționat acestui solicitant”  (208) .

Obligația de a elibera permisul de ședere în termenul imperativ de 6 luni „implică în mod necesar adoptarea și notificarea unei decizii persoanei interesate înainte de expirarea acestui termen”  (209). „Același principiu se aplică atunci când autoritățile naționale competente refuză să elibereze permisul de ședere [...]”. (210) (A se vedea secțiunea 15 - Garanții procedurale (articolele 30 - 33 din Directiva 2004/38/CE)). Prin urmare, în acest termen de șase luni, „autoritățile naționale competente pot ajunge atât la adoptarea unei decizii pozitive, cât și a uneia negative”  (211).

În sfârșit, Curtea a precizat că dreptul Uniunii se opune ca „autoritățile naționale să aibă la dispoziție în mod automat un nou termen de șase luni ca urmare a anulării jurisdicționale a unei prime decizii prin care se refuză eliberarea unui permis de ședere. Acestea sunt obligate să adopte o nouă decizie într-un termen rezonabil, care, în orice caz, nu poate să depășească termenul vizat la articolul 10 alineatul (1) din Directiva 2004/38”  (212). Astfel, ca urmare a anulării jurisdicționale a unei prime decizii prin care se refuză eliberarea unui permis de ședere, autoritățile naționale ar trebui să adopte o nouă decizie cu privire la cererea de permis de ședere, într-un termen rezonabil, care, în niciun caz, nu poate să depășească 6 luni.

În plus, în temeiul articolului 10 alineatul (1), confirmarea depunerii cererii pentru permisul de ședere trebuie eliberată „imediat”.

În cazul în care autoritățile naționale au instituit un sistem de programări pentru solicitarea unui permis de ședere, gestionarea unui astfel de sistem ar trebui să asigure că programările respective se pot face fără întârzieri nejustificate.

În unele cazuri, timpul necesar pentru eliberarea unui permis de ședere ar putea să depășească perioada de valabilitate a vizei de intrare pe baza căreia membrul de familie care nu are cetățenia unui stat membru a intrat pe teritoriul statului membru gazdă. În aceste cazuri în care viza de intrare expiră în așteptarea eliberării permisului de ședere, membrii de familie resortisanți ai unor țări terțe nu trebuie să se întoarcă în țara lor de origine și să obțină o nouă viză de intrare. Într-adevăr, durata șederii membrilor de familie resortisanți ai unor țări terțe nu face obiectul unor limite de timp, atât timp cât membrul de familie care nu are cetățenia unui stat membru și cetățeanul Uniunii căruia i se alătură sau pe care îl însoțește îndeplinesc condițiile de ședere aplicabile.

Membrii de familie resortisanți ai unor țări terțe nu pot fi expulzați ca urmare a expirării vizei lor (213).

Pentru a depăși dificultățile cu care s-ar putea confrunta membrii de familie resortisanți ai unor țări terțe în timpul prelucrării cererii lor de ședere, se recomandă ca, în confirmarea depunerii cererii sau în orice alt document, să se confirme în mod expres dreptul de ședere și de muncă al membrilor de familie resortisanți ai unor țări terțe pe durata prelucrării cererii lor de eliberare a unui permis de ședere.

În plus, pe durata prelucrării cererilor lor de eliberare a permisului de ședere, membrii de familie resortisanți ai unor țări terțe s-ar putea confrunta cu dificultăți de ordin practic în ceea ce privește efectuarea de călătorii (în special pentru întoarcerea în statul membru gazdă în care își au reședința în prezent), având în vedere că, în lipsa permisului de ședere, aceștia nu sunt încă scutiți de obligația de a deține o viză de intrare, iar viza lor de intrare ar fi putut să expire. Ar trebui să se faciliteze călătoriile acestora în afara statului membru gazdă și întoarcerea în statul membru gazdă, în special în cazul în care permisul de ședere nu a fost încă eliberat din cauza întârzierilor imputabile statului membru emitent și (dar nu numai) în situații de urgență (de exemplu, pentru a participa la funeraliile unei rude apropiate). În cazul în care este necesar un document pentru întoarcerea lor, dacă este posibil, persoana în cauză ar trebui să îl poată obține înainte de a părăsi statul membru gazdă. În orice caz, ar trebui acordate toate facilitățile pentru o nouă cerere de viză (a se vedea secțiunea 3.3 - Norme în materie de vize).

Un permis de ședere are exclusiv valoare declarativă și probatorie (a se vedea secțiunea 12.3 - Natura și efectele documentelor de ședere (articolul 25 din Directiva 2004/38/CE)). Acesta atestă dreptul de ședere și nu constituie o condiție prealabilă pentru alte drepturi de care poate beneficia membrul de familie.

8   Păstrarea dreptului de ședere de către membrii de familie în eventualitatea decesului sau plecării cetățeanului Uniunii și în caz de divorț, de anulare a căsătoriei sau de încetare a parteneriatului înregistrat (articolele 12 și 13 din Directiva 2004/38/CE)

Articolele 12 și 13 sunt menite să protejeze viața de familie și demnitatea umană a membrilor de familie și să asigure că, în anumite situații, membrii de familie care își au deja reședința pe teritoriul statului membru gazdă își păstrează dreptul de ședere exclusiv pe bază individuală. Există totuși o serie de condiții.

8.1   Situații care dau dreptul la posibilitatea de a păstra dreptul de ședere

Articolul 12 se referă la situațiile în care nu mai există un cetățean al Uniunii de la care se poate dobândi un drept (deoarece cetățeanul Uniunii a decedat sau a părăsit statul membru gazdă).

Articolul 13 se referă la situațiile în care legătura familială (căsătorie sau parteneriat înregistrat) dintre cetățeanul Uniunii și membrul de familie dispare. În ceea ce privește parteneriatele, articolul 13 se referă numai la cele „înregistrate”.

Membrii de familie cărora li s-a acordat un drept de ședere în temeiul articolului 3 alineatul (2) litera (b), în calitate de partener durabil al unui cetățean al Uniunii, nu vor beneficia de articolul 13 (214). Cu toate acestea, în temeiul articolului 37 din Directiva 2004/38/CE, statele membre au posibilitatea de a extinde dispozițiile articolului 13 pentru a include situațiile în care nu s-a încheiat nici o căsătorie, nici un parteneriat înregistrat, în special în cazuri de violență domestică (un drept de ședere acordat pe baza dispozițiilor mai favorabile nu va fi totuși considerat ca fiind acordat în temeiul Directivei 2004/38/CE (215).)

În cazul în care cetățeanul Uniunii a părăsit statul membru gazdă, numai membrii de familie care sunt cetățeni ai Uniunii și cei care intră sub incidența articolului 12 alineatul (3) își pot păstra dreptul de ședere.

8.2   Păstrarea dreptului

În situațiile care intră sub incidența articolelor 12 și 13, membrii de familie își păstrează drepturile pe bază individuală (216), ceea ce înseamnă că nu este vorba de un drept de ședere obținut de la cetățeanul Uniunii.

8.3   Condiții pentru păstrarea dreptului de ședere

Nu se aplică nicio condiție în cazul în care membrii de familie au dobândit dreptul de ședere permanentă înainte sau în momentul producerii evenimentului (decesul sau plecarea cetățeanului Uniunii, divorțul...).

În cazurile care intră sub incidența articolului 12 alineatul (3), nu se aplică nicio condiție nici copiilor care își continuă studiile, nici părintelui în îngrijirea căruia se află în fapt copiii: aceștia nu fac obiectul condiției de a dispune de suficiente resurse și de a deține asigurări medicale complete (217). Acest lucru este valabil până când respectivii copii își finalizează studiile (218).

Celelalte situații fac obiectul unor condiții.

Înainte de a dobândi dreptul de ședere permanentă, membrii de familie care au cetățenia Uniunii și care se află în una dintre situațiile prevăzute la articolele 12 și 13 trebuie să respecte condițiile prevăzute la articolul 7 alineatul (1) din Directiva 2004/38/CE.

În mod similar, înainte de a dobândi dreptul de ședere permanentă, membrii de familie care sunt resortisanți ai unor țări terțe și care se află în una dintre situațiile prevăzute la articolele 12 și 13 trebuie să respecte condițiile stabilite la articolul 7 alineatul (1) literele (a), (b) sau (d) din Directiva 2004/38/CE sau trebuie să fie membri ai familiei deja constituite în statul membru gazdă, ai unei persoane care îndeplinește aceste cerințe. În ceea ce privește resortisanții unor țări terțe, îndeplinirea condițiilor prevăzute la articolul 7 alineatul (1) litera (c) (persoane înscrise la o instituție de învățământ privată sau publică în scopul studiilor) nu le permite acestora să își păstreze dreptul de ședere.

Directiva 2004/38/CE nu oferă nicio clarificare cu privire la momentul de la care trebuie respectate aceste condiții. Cu toate acestea, obiectivul articolelor 12 și 13 din Directiva 2004/38 este de a oferi garanții juridice membrilor de familie în eventualitatea decesului sau plecării cetățeanului Uniunii și în caz de divorț, de anulare a căsătoriei sau de încetare a parteneriatului înregistrat (219). Prin urmare, în conformitate cu jurisprudența Curții, dispozițiile privind păstrarea dreptului de ședere nu ar trebui aplicate într-un mod care să contravină acestui obiectiv (220). Dimpotrivă, aceste dispoziții trebuie aplicate într-un mod care să nu le priveze de efectul lor util.

În plus, membrilor de familie care sunt resortisanți ai unor țări terțe li se aplică condiții specifice în funcție de evenimentul care a condus la pierderea dreptului de ședere derivat [articolul 12 alineatul (2) primul paragraf și articolul 13 alineatul (2) literele (a), (b), (c) și (d)]. Aceste condiții se referă la durata șederii în statul membru, la durata căsătoriei, la legătura cu copilul sau la „situații deosebit de dificile”.

Exemple: — Z. este resortisant al statului membru A. În ultimii trei ani, acesta a lucrat și și-a avut reședința în statul membru B. Soția sa, M., este cetățean al unei țări terțe. Ea locuiește în statul membru B împreună cu Z. de 3 ani. Z. moare, iar M. moștenește o sumă mare de bani. Se consideră ulterior că aceasta dispune de suficiente resurse și, de asemenea, deține o asigurare medicală completă. M. are drept de ședere în statul membru B în temeiul articolului 12 alineatul (2). După încă 2 ani, când dobândește drept de ședere permanentă, dreptul său de ședere nu va mai fi supus niciunei condiții. — P. este resortisant al statului membru A. În ultimii trei ani, acesta a lucrat și și-a avut reședința în statul membru B. Soția sa, M., este cetățean al unei țări terțe. În ultimii trei ani, ea și-a avut reședința în statul membru B în calitate de soție a lui P. Aceasta are un loc de muncă. P. se întoarce în statul membru A fără M, pentru a locui acolo. M. nu își păstrează niciun drept de ședere în statul membru B în temeiul Directivei 2004/38/CE, deoarece M. are calitate de soție care are cetățenia unei țări terțe, iar plecarea cetățeanului Uniunii nu conduce la păstrarea dreptului de ședere în temeiul articolului 12 din Directiva 2004/38/CE.

În cazurile la care se face referire în articolul 13 alineatul (2) litera (a) din Directiva 2004/38/CE, și anume atunci când căsătoria a durat cel puțin trei ani din care un an în statul membru gazdă, păstrarea dreptului de ședere al membrului de familie care nu are cetățenia unui stat membru în urma unui divorț impune ca cetățeanul Uniunii să rămână în statul membru gazdă până la inițierea procedurii de divorț (221).

Cu toate acestea, în cazul în care un resortisant al unei țări terțe a fost victima unor acte de violență domestică săvârșite de soțul său cetățean al Uniunii, resortisantul țării terțe se poate prevala de păstrarea dreptului său de ședere în temeiul articolului 13 alineatul (2) litera (c) numai în măsura în care procedura de divorț este inițiată într-un termen rezonabil de la plecarea cetățeanului Uniunii din statul membru gazdă (222).

Exemple: — C. este resortisant al statului membru A. Ea a fost căsătorită cu D. (resortisant al unei țări terțe) și locuia în statul membru B de 2 ani la momentul la care a inițiat procedura de divorț. D. nu își păstrează dreptul de ședere în statul membru B în temeiul Directivei 2004/38/CE, deoarece căsătoria nu a durat cel puțin 3 ani. — K. este resortisant al statului membru A. În ultimii doi ani, acesta a lucrat și și-a avut reședința în statul membru B. Partenera sa înregistrată, N., este resortisant al unei țări terțe. În acești doi ani, N. și-a avut reședința și a lucrat în statul membru B în calitate de parteneră înregistrată a lui K. În timpul parteneriatului lor înregistrat, ea a fost victima unor acte de violență domestică săvârșite de K. K. pleacă din statul membru B și se întoarce în statul membru A pentru a-și stabili reședința acolo, fără N. La două luni după plecarea lui K, N. inițiază procedura de încetare a parteneriatului înregistrat. N. lucrează în continuare în statul membru B. N. își păstrează dreptul de ședere în statul membru B în temeiul Directivei 2004/38/CE în conformitate cu articolul 13 alineatul (2) litera (c).

9   Dreptul de ședere permanentă (articolele 16 - 21 din Directiva 2004/38/CE)

Conform articolului 16 alineatul (1) din Directiva 2004/38/CE, cetățenii Uniunii care și-au avut reședința legală pe teritoriul statului membru gazdă în cursul unei perioade neîntrerupte de 5 ani dobândesc dreptul de ședere permanentă pe teritoriul acestui stat. Acest drept nu face obiectul condițiilor prevăzute la capitolul III din Directiva 2004/38/CE privind dreptul de ședere. În temeiul articolului 16 alineatul (2), acest drept se aplică și în cazul membrilor de familie resortisanți ai unor țări terțe care și-au avut reședința legală în statul membru gazdă în cursul unei perioade neîntrerupte de cinci ani.

În conformitate cu articolul 17 din directivă, dreptul de ședere permanentă poate fi dobândit, în circumstanțe foarte specifice, după o perioadă de ședere neîntreruptă de mai puțin de cinci ani (223).

Dobândirea dreptului de ședere permanentă se realizează prin lege. Aceasta înseamnă că cetățenii Uniunii și membrii de familie resortisanți ai unor țări terțe îl dobândesc atunci când îndeplinesc condițiile materiale relevante (224). Documentele care atestă dreptul de ședere permanentă au valoare declarativă și nu sunt constitutive de drepturi (225).

9.1   Cerința privind șederea legală

Ca regulă generală, dobândirea dreptului de ședere permanentă presupune o ședere legală în cursul unei perioade neîntrerupte de 5 ani în statul membru gazdă.

Ședere legală înseamnă o ședere care respectă condițiile prevăzute în Directiva 2004/38/CE  (226) și în actele care au precedat-o  (227) . În această privință, există trei aspecte care trebuie subliniate:

—	șederea care este în conformitate cu instrumentele care au precedat Directiva 2004/38/CE nu este luată în considerare în sensul obținerii dreptului de ședere permanentă atunci când nu sunt îndeplinite nici condițiile prevăzute în Directiva 2004/38/CE (228);

—

o perioadă de ședere încheiată în temeiul altor dispoziții ale UE [cum ar fi cele ale Regulamentului (UE) nr. 492/2011] sau în temeiul legislației statului membru gazdă nu este luată în considerare în sensul obținerii dreptului de ședere permanentă dacă nu sunt îndeplinite condițiile stabilite în Directiva 2004/38/CE (229);

—

în cazul aderării unei noi țări terțe la UE, în lipsa unor dispoziții tranzitorii care să limiteze aplicarea normelor Uniunii privind libera circulație a persoanelor în actul de aderare relevant, perioada de ședere într-un stat membru gazdă a resortisanților noului stat membru înainte de aderare trebuie luată în considerare în scopul dobândirii dreptului de ședere permanentă dacă a fost încheiată cu respectarea condițiilor prevăzute de Directiva 2004/38/CE (230).

În orice caz, o modificare a statutului (de exemplu, din student în lucrător) nu afectează continuitatea șederii legale și, prin urmare, nici dobândirea dreptului de ședere permanentă, atât timp cât șederea respectă condițiile prevăzute în Directiva 2004/38/CE (a se vedea secțiunea 5 - Dreptul de ședere al cetățenilor Uniunii pentru o perioadă mai mare de trei luni și formalități administrative (articolele 7, 8, 14 și 22 din Directiva 2004/38/CE)).

În plus, deținerea unui document de ședere valabil nu face ca șederea să fie legală, inclusiv în sensul dobândirii dreptului de ședere permanentă (231) (a se vedea secțiunea 12.3 - Natura și efectele documentelor de ședere (articolul 25 din Directiva 2004/38/CE)).

În sfârșit, trebuie menționat faptul că, odată ce un cetățean al Uniunii dobândește dreptul de ședere permanentă, condițiile prevăzute la articolul 7 alineatul (1) literele (a) - (c) nu se mai aplică nici cetățeanului Uniunii, nici membrilor familiei acestuia și nici resortisantului unei țări care asigură în fapt îngrijirea unui copil minor cetățean al Uniunii (232).

9.2   Calcularea perioadei de ședere legală neîntreruptă de cinci ani

Perioada de ședere generatoare de drepturi nu trebuie să fie imediat precedentă momentului în care se solicită dreptul de ședere permanentă (233). Perioadele de ședere legală neîntreruptă conferă dreptul de ședere permanentă „începând chiar de la data la care s-au încheiat”  (234).

Perioadele de ședere luate în considerare pentru dobândirea dreptului de ședere permanentă sunt cele care îndeplinesc condițiile prevăzute în Directiva 2004/38/CE, în special la articolul 7, articolul 12 alineatul (2) și articolul 13 alineatul (2) din aceasta. Mai multe perioade de ședere succesive de scurtă durată încheiate în baza articolului 6 din Directiva 2004/38/CE, chiar și când sunt luate în considerare împreună, nu contează în acest scop (235).

Cetățenii Uniunii și membrii familiilor acestora pot lipsi o perioadă de timp din statul membru gazdă fără ca acest lucru să afecteze continuitatea șederii lor în statul membru respectiv. În temeiul articolului 16 alineatul (3) din Directiva 2004/38/CE, continuitatea șederii nu este afectată de următoarele absențe temporare:

—	absențe (una sau mai multe) care nu depășesc un total de 6 luni pe an;

—	absențe (una sau mai multe) de durată mai lungă în vederea îndeplinirii serviciului militar obligatoriu;

—	o absență de maximum douăsprezece luni consecutive determinată de motive importante, cum ar fi (NB: lista nu este exhaustivă): a. sarcină și naștere; b. boli grave; c. studii sau formare profesională; sau d. o detașare în străinătate.

Pentru primele două cazuri, absențele nu trebuie să fie consecutive. Perioadele multiple de absențe neconsecutive vor trebui cumulate.

Intervalul de timp pentru absența de șase luni trebuie calculat pe an de ședere, fiecare an începând la împlinirea datei la care persoana și-a început șederea în statul membru gazdă în conformitate cu condițiile de ședere prevăzute în Directiva 2004/38/CE (236) (a se vedea secțiunea 9.1 - Cerința privind șederea legală). Prin urmare, cetățenii Uniunii și membrii familiilor acestora pot avea absențe temporare care nu depășesc un total de 6 luni în fiecare an premergător dobândirii dreptului de ședere permanentă. Perioadele de ședere legală neîntreruptă conferă dreptul de ședere permanentă „începând chiar de la data la care s-au încheiat”  (237) .

Continuitatea șederii este întreruptă de orice decizie de expulzare pusă în executare conform legii împotriva persoanei în cauză (în esență, dreptul de ședere a încetat ca atare în urma oricărei decizii de expulzare executată în mod corespunzător împotriva persoanei în cauză).

O perioadă de detenție înainte de dobândirea dreptului de ședere permanentă repornește termenul și trebuie să se acumuleze o nouă perioadă neîntreruptă de cinci ani (238).

9.3   Pierderea dreptului de ședere permanentă

În conformitate cu articolul 16 alineatul (4), odată dobândit, dreptul de ședere permanentă se pierde numai în cazul unei absențe din statul membru gazdă pe o perioadă care depășește doi ani consecutivi.

Orice prezență fizică pe teritoriul statului membru gazdă în cursul unei perioade de doi ani consecutivi, chiar dacă o astfel de prezență este de numai câteva zile, este suficientă pentru a împiedica pierderea dreptului de ședere permanentă (239). Situația care există într-un astfel de caz (și anume cazul în care o persoană care a dobândit drept de ședere permanentă a petrecut câteva zile pe an în statul membru gazdă și nu a fost absentă o perioadă de doi ani consecutivi) trebuie să fie diferențiată de situația în care există dovezi potrivit cărora această persoană a săvârșit un abuz de drept (240).

9.4   Documente justificative

Pentru a aprecia dacă a fost obținut un drept de ședere permanentă, statele membre au dreptul să verifice:

—	continuitatea șederii;

—	durata șederii;

—	dacă șederea poate fi considerată „legală” (a se vedea secțiunea 9.1 - Cerința privind șederea legală).

În majoritatea cazurilor, dovada șederii legate va cuprinde elemente de probă referitoare la șederea neîntreruptă. Articolul 21 din Directiva 2004/38/CE clarifică faptul că „continuitatea șederii poate fi atestată prin orice mijloc de probă admisibil în statul membru gazdă”.

Exemple: — L., cetățean al Uniunii, își are reședința în statul membru A de 5 ani, fără întrerupere. Ea face dovada faptului că a deținut asigurare medicală completă și prezintă extrase de cont din care reiese că a dispus de suficiente resurse pe toată durata șederii sale. Nu i se poate solicita să facă dovada faptului că a lucrat, nici că va găsi un loc de muncă sau că va continua să dispună de suficiente resurse pentru perioada următoare dobândirii dreptului de ședere permanentă. — N., cetățean al Uniunii, oferă suficiente elemente de probă că a avut statutul de lucrător în timpul șederii sale de cinci ani în statul membru gazdă. Nu i se poate solicita să facă dovada faptului că a deținut asigurare medicală completă pe durata șederii. — L., cetățean al Uniunii, a intrat pe teritoriul statului membru gazdă ca student. În al doilea și al treilea an de studii a lucrat și într-un magazin. După finalizarea studiilor, ea a început o afacere. Faptul că aceasta prezintă documente care atestă diferite statute și că unele dintre aceste documente arată o suprapunere între statutul său de student și statutul de lucrător este fără incidență asupra aprecierii cererii sale, deoarece autoritățile ar trebui să se axeze pe continuitatea și legalitatea șederii. — G., resortisant al unei țări terțe, și-a avut reședința în statul membru B timp de 5 ani împreună cu soția sa L., un lucrător mobil al Uniunii. În calitate de membru de familie al unui lucrător mobil al Uniunii, resortisantului un stat terț nu i se poate solicita să facă dovada faptului că a lucrat în timpul celor 5 ani de ședere. — T., cetățean al Uniunii, și-a avut reședința în mod neîntrerupt în statul membru A, în calitate de lucrător mobil al Uniunii, din 2014. Soțul său, resortisant al unei țări terțe, a locuit împreună cu ea în statul membru A din 2016, însă nu a lucrat niciodată în statul membru A. L. poate dobândi drept de ședere permanentă începând cu anul 2021.

9.5   Timpi de prelucrare

În temeiul articolului 19 alineatul (2) din directivă, în cazul cetățenilor Uniunii, statele membre trebuie să elibereze documentul care atestă șederea permanentă, la cerere, „cât mai curând posibil”.

În cazul în care documentul care atestă șederea permanentă nu poate fi eliberat pe loc la prezentarea cererii și a documentelor justificative, acesta ar trebui să fie eliberat în următoarele câteva zile (de exemplu în termen de 7-10 zile). În cazul în care se află în derulare o anchetă pentru suspiciune de abuz sau fraudă, eliberarea poate fi amânată, cu respectarea principiului efectivității și a obiectivului de celeritatea în prelucrarea cererilor inerent Directivei 2004/38/CE (241).

În cazul membrilor de familie resortisanți ai unor țări terțe, termenul de eliberare a unui permis de ședere permanentă în temeiul articolului 20 alineatul (1) din Directiva 2004/38/CE este de șase luni de la data depunerii cererii.

Jurisprudența Curții în ceea ce privește timpul de prelucrare pentru eliberarea permiselor de ședere prevăzut la articolul 10 din Directiva 2004/38/CE (a se vedea secțiunea 7.2 - Timpul de prelucrare pentru eliberarea permisele de ședere) este relevant pentru eliberarea permiselor de ședere permanentă.

Astfel cum se explicată mai detaliat în secțiunea 12.3 - Natura și efectele documentelor de ședere (articolul 25 din Directiva 2004/38/CE), documentele care atestă șederea permanentă și permisele de ședere permanentă nu sunt constitutive de drepturi, ci servesc la atestarea existenței unor drepturi în temeiul legislației Uniunii privind libera circulație.

10   Dreptul la muncă (articolul 23 din Directiva 2004/38/CE)

În conformitate cu articolul 23 din directivă, indiferent de cetățenie, membrii familiei unui cetățean al Uniunii care au drept de ședere într-un stat membru gazdă au dreptul să desfășoare o activitate salariată sau independentă pe teritoriul statului respectiv. Acest drept se aplică membrilor de familie, astfel cum sunt definiți la articolul 2 punctul 2 din Directiva 2004/38/CE și membrilor familiei „extinse”, astfel cum sunt definiți la articolul 3 alineatul (2) din Directiva 2004/38/CE.

În acest context, dreptul de a desfășura o activitate salariată în statul membru gazdă se aplică, de asemenea, membrilor de familie aflați în întreținerea cetățenilor Uniunii, care își pot păstra dreptul de ședere chiar și după ce nu mai au calitatea de persoane aflate în întreținere (242).

Dreptul la muncă al membrilor de familie nu poate fi condiționat de deținerea unei vize valabile, a unui permis de ședere, a unui permis de ședere permanentă sau a unei confirmări care să ateste depunerea unei cereri de permis de ședere pentru un membru de familie. Acest lucru se datorează faptului că existența drepturilor poate fi atestată prin orice mijloc de probă adecvat. Aceste documente nu sunt constitutive de drepturi de ședere, ci servesc pur și simplu la atestarea existenței drepturilor conferite în mod direct de dreptul Uniunii (243).

11   Dreptul la egalitatea de tratament (articolul 24 din Directiva 2004/38/CE)

Potrivit Curții, „principiul nediscriminării interzice nu numai discriminările directe, întemeiate pe cetățenie sau naționalitate, ci și orice forme indirecte de discriminare, care, prin aplicarea altor criterii de diferențiere, conduc, în fapt, la același rezultat”  (244). Discriminarea directă pe motiv de cetățenie sau naționalitate nu poate fi justificată decât dacă este prevăzută în mod expres în dreptul Uniunii. „O discriminare indirectă pe motiv de cetățenie sau naționalitate nu ar putea fi justificată decât dacă s-ar întemeia pe motive obiective, independente de cetățenia sau de naționalitatea persoanelor în cauză și proporționale cu obiectivul urmărit în mod legitim de dreptul național”  (245).

Articolul 24 din Directiva 2004/38/CE concretizează principiul nediscriminării pe motiv de cetățenie sau naționalitate prevăzut la articolul 18 din TFUE, în raport cu cetățenii Uniunii care își exercită dreptul la circulație și ședere pe teritoriul statelor membre (246), precum și la articolului 21 alineatul (2) din Carta drepturilor fundamentale.

Conform articolului 24 alineatul (1) din Directiva 2004/38/CE, toți cetățenii Uniunii care își au reședința pe teritoriul statelor membre gazdă în temeiul Directivei 2004/38/CE se bucură de egalitate de tratament în raport cu resortisanții statului membru gazdă în domeniul de aplicare al tratatelor (247). Beneficiul acestui drept se extinde asupra membrilor de familie resortisanți ai unor țări terțe și care au drept de ședere sau drept de ședere permanentă în temeiul Directivei 2004/38/CE.

Cu toate acestea, principiul nediscriminării consacrat la articolul 24 alineatul (1) din Directiva 2004/38/CE se aplică numai persoanelor care își au reședința pe teritoriul statului membru gazdă, cu respectarea condițiilor de ședere prevăzute de Directiva 2004/38/CE și, prin urmare, depinde de îndeplinirea acestor condiții.

În plus, sunt instituite garanții menite să protejeze statele membre gazdă împotriva unor sarcini financiare excesive. În acest sens, articolul 24 alineatul (2) autorizează derogări specifice de la principiul egalității de tratament. Acesta permite statului membru gazdă:

a)

să nu acorde dreptul la prestații de asistență socială cetățenilor Uniunii în timpul primelor trei luni de ședere sau în timpul unei perioade mai lungi de ședere pentru persoanele aflate în căutarea unui loc de muncă prevăzute la articolul 14 alineatul (4) litera (b) din Directiva 2004/38/CE. Totuși, această derogare nu se aplică cetățenilor Uniunii care desfășoară activități salariate sau independente și membrilor familiilor acestora (a se vedea secțiunile 11.1 - Dreptul la acces egal la prestații de asistență socială: conținut și condiții și 11.2 - Relația dintre articolul 24 din Directiva 2004/38/CE și Regulamentul (UE) nr. 492/2011). Această derogare se aplică numai în ceea ce privește prestațiile de „asistență socială” și nu se extinde la alte tipuri de prestații, în special la prestațiile de securitate socială. În cazul în care prestațiile familiale se acordă independent de nevoile individuale ale beneficiarului și nu urmăresc să garanteze mijloacele de subzistență, ci să compenseze cheltuielile familiei, acestea nu intră sub incidența noțiunii de „prestații de asistență socială” în sensul Directivei 2004/38/CE. Acest lucru este valabil în special în cazul prestațiilor familiale acordate în mod automat familiilor care îndeplinesc anumite criterii obiective ce privesc în special numărul membrilor, veniturile și resursele lor financiare, în afara oricărei aprecieri individuale și discreționare a nevoilor personale (248). Cu toate acestea, astfel de prestații pot fi supuse altor condiții, în special unui test al reședinței obișnuite legale (a se vedea secțiunea 11.3 - Relația dintre articolul 24 din Directiva 2004/38/CE și Regulamentul (CE) nr. 883/2004 privind coordonarea sistemelor de securitate socială);

b)

să nu acorde, înainte de dobândirea dreptului de ședere permanentă, ajutoare pentru studii (burse de studiu sau împrumuturi), inclusiv pentru formare profesională, cetățenilor Uniunii care sunt persoane inactive din punct de vedere economic, studenți sau persoane aflate în căutarea unui loc de muncă (inclusiv persoane care caută de lucru și care nu au lucrat încă în statul membru gazdă sau atunci când cetățeanul Uniunii este o persoană aflată în căutarea unui loc de muncă și, după ce a lucrat în statul membru gazdă, nu își mai menține statutul de lucrător în acest stat) și membrilor familiilor acestora.

11.1   Dreptul la acces egal la prestații de asistență socială: conținut și condiții

11.1.1   Conținutul prestațiilor de asistență socială

Prestațiile de asistență socială se acordă, în general, de către statele membre persoanelor care nu dispun de resurse suficiente pentru a-și satisface nevoile de bază. Curtea a considerat că prestațiile de asistență socială se referă la „toate regimurile de ajutoare instituite de autoritățile publice, la nivel național, regional sau local, la care recurge o persoană care nu dispune de resurse suficiente pentru a face față nevoilor sale de bază, precum și celor ale familiei sale și care, pentru acest motiv, riscă să devină, în cursul șederii sale, o sarcină pentru finanțele publice ale statului membru gazdă de natură să aibă consecințe asupra nivelului global al ajutorului care poate fi acordat de acest stat”  (249). Cu toate acestea, prestațiile de asistență socială trebuie definite în funcție de obiectivul urmărit de prestație și nu de criterii formale. Prestațiile de natură financiară care sunt menite să faciliteze accesul pe piața muncii nu pot fi considerate prestații de asistență socială (250). Cu toate acestea, în cazul în care o prestație îndeplinește funcții diferite, dacă funcția preponderentă este de a garanta minimul de mijloace de existență pentru a duce o viață conformă cu demnitatea umană, atunci se încadrează în definiția prestațiilor de asistență socială (251).

De exemplu, depinzând de funcția lor predominantă, care trebuie evaluată de la caz la caz, pot fi considerate „prestații de asistență socială” următoarele:

—

o prestație de subzistență în numerar, care intră sub incidența unui regim de protecție socială finanțat prin impozit, a cărei acordare este subordonată unei condiții privind resursele și al cărei obiectiv este de a înlocui alte prestații sociale, precum alocația bazată pe venit pentru persoanele aflate în căutarea unui loc de muncă, alocația pentru ocuparea forței de muncă și de sprijin bazată pe venit, sprijinul pentru venit, creditul fiscal pentru persoane în activitate, creditul fiscal pentru copil și alocația pentru locuință (252);

—	sprijinul pentru chirie, acordat persoanelor care se confruntă cu o nevoie locativă pe termen scurt, locuiesc în locuințe închiriate în regim privat și nu își pot plăti chiria din resurse proprii.

11.1.2   Categoriile de persoane care au dreptul la aceleași prestații de asistență socială precum resortisanții statului membru gazdă

Egalitatea de tratament cu resortisanții statului membru gazdă în temeiul articolului 24 alineatul (1) poate fi pretinsă numai dacă șederea cetățeanului Uniunii în statul membru gazdă respectă condițiile Directivei 2004/38/CE (253).

Aceasta înseamnă că au dreptul la aceleași prestații de asistență socială cu resortisanții următoarele categorii de persoane:

—	cetățenii Uniunii care desfășoară activități salariate sau independente (sau cei care își mențin acest statut (254)) și membrii familiilor acestora. Aceste categorii de persoane au dreptul la egalitate de tratament de la începutul șederii lor (255).

—	cetățenii Uniunii care au dobândit dreptul de ședere permanentă în statul membru gazdă și membrii familiilor acestora.

Exemplu: — Y., cetățean al Uniunii, este căsătorit cu un lucrător mobil al Uniunii. Y. și-a pierdut locul de muncă și nu își mai menține statutul de lucrător. Acesta a solicitat prestații de asistență socială. Statul membru gazdă nu poate refuza să îi acorde prestații de asistență socială pentru motivul că este cetățean al Uniunii inactiv din punct de vedere economic și că nu dispune de suficiente resurse. În calitate de soț al unui lucrător al Uniunii, acesta are dreptul la aceleași prestații de asistență socială ca și resortisanții statului membru gazdă. — M. este lucrător mobil al Uniunii și este căsătorit cu o persoană de același sex. Cei doi au un fiu. Lucrătorul are dreptul la același prestații de asistență socială pentru membrii familiei sale ca resortisanții statului membru gazdă, chiar dacă legislația statului membru gazdă nu recunoaște o astfel de calitate de părinte și/sau căsătorie.

Deși cetățenii Uniunii inactivi din punct de vedere economic nu sunt excluși în mod expres de la egalitatea de tratament în ceea ce privește prestațiile de asistență socială, dreptul acestora la egalitate de tratament în această privință poate fi limitat în practică până când aceștia dobândesc dreptul de ședere permanentă (a se vedea secțiunea de mai jos privind categoriile de persoane cărora li se poate refuza accesul la aceleași prestații de asistență socială la care au dreptul resortisanții statului membru gazdă).

11.1.3   Categorii de persoane cărora li se poate refuza acordarea acelorași prestații de asistență socială la care au dreptul resortisanții statului membru gazdă

În timpul primelor trei luni de ședere în statul membru gazdă, acesta poate refuza să acorde prestații de asistență socială cetățenilor Uniunii care nu sunt lucrători salariați, lucrători care desfășoară activități independente, persoane care își mențin statutul de lucrător salariat sau de lucrător care desfășoară o activitate independentă și membrilor familiilor acestora, fără a proceda la o examinare individuală a situației persoanei în cauză (256).

Pentru următoarea perioadă de ședere de până la 5 ani, statul membru gazdă poate refuza să acorde prestații de asistență socială cetățenilor Uniunii inactivi din punct de vedere economic și studenților Uniunii care nu respectă cerința de a dispune de suficiente resurse pentru ei și pentru membrii familiilor lor și care, prin urmare, nu își au reședința în statul membru gazdă în conformitate cu Directiva 2004/38/CE [articolul 7 alineatul (1) literele (b) și (c)] (257). Aceasta înseamnă că, în practică, este puțin probabil ca cetățenii Uniunii inactivi din punct de vedere economic să îndeplinească condițiile pentru obținerea prestațiilor de asistență socială, întrucât, pentru a obține dreptul de ședere, aceștia trebuie să fi prezentat autorităților naționale dovezi că dispun de resurse suficiente, care sunt, cu titlu indicativ, egale sau mai mari decât pragul de venituri sub care se acordă asistență socială. În astfel de circumstanțe, „este necesar să se efectueze o examinare concretă a situației economice a fiecărei persoane interesate, fără a lua în considerare prestațiile de asistență socială solicitate, pentru a aprecia dacă aceasta îndeplinește condiția de a dispune de suficiente resurse prevăzută la articolul 7 alineatul (1) litera (b) din Directiva 2004/38 și dacă, prin urmare, se poate prevala, în statul membru gazdă, de principiul nediscriminării prevăzut la articolul 24 alineatul (1) din această directivă (...)”  (258).

Pentru persoanele aflate în căutarea unui loc de muncă și pentru foștii lucrători care și-au pierdut statutul de lucrător [și anume în cazul în care (a) cetățeanul Uniunii este o persoană aflată în căutarea unui loc de muncă care nu a lucrat încă în statul membru gazdă sau (b) cetățeanul Uniunii este o persoană aflată în căutarea unui loc de muncă care a desfășurat anterior o activitate profesională, însă nu mai are statut de lucrător în statul membru gazdă (a se vedea secțiunea 5.1.2 - Menținerea statutului de lucrător salariat sau de lucrător care desfășoară o activitate independentă), autoritățile competente pot refuza să acorde prestații de asistență socială fără a efectua o examinare individuală a situației persoanei (259). Pentru informații suplimentare privind persoanele aflate în căutarea unui loc de muncă, a se vedea secțiunea 6 - Dreptul de ședere al persoanelor aflate în căutarea unui loc de muncă [articolul 14 alineatul (4) litera (b) din Directiva 2004/38/CE] și partea II din Comunicarea Comisiei din 2010 „Reafirmarea liberei circulații a lucrătorilor: drepturi și evoluții majore”.

Aceste excluderi sunt menite să garanteze că nu se exercită o sarcină excesivă asupra sistemelor de asistență socială ale statului membru gazdă.

În cazul în care articolul 24 din Directiva 2004/38/CE nu se aplică deoarece cetățeanul Uniunii nu își are reședința în conformitate cu Directiva 2004/38/CE, însă locuiește în mod legal, în temeiul dreptului național, pe teritoriul statului membru gazdă, autoritățile naționale competente pot refuza o cerere de asistență socială numai după ce verifică dacă acest refuz nu îl expune pe cetățeanul mobil al Uniunii la un risc concret și actual de încălcare a drepturilor sale fundamentale, astfel cum sunt acestea consacrate în Carta drepturilor fundamentale (260).

Exemple: — M. este resortisant al statului membru A. Ea s-a mutat în statul membru B pentru a-și căuta un loc de muncă. Autoritățile competente din statul membru B pot refuza acordarea de prestații de asistență socială lui M. — T. este resortisant al statului membru A. El s-a mutat în statul membru B, unde a lucrat o anumită perioadă de timp. Și-a pierdut locul de muncă, însă își menține statutul de lucrător (a se vedea secțiunea 5.1.2 - Menținerea statutului de lucrător salariat sau de lucrător care desfășoară o activitate independentă). Acesta a solicitat prestații de asistență socială. T. are dreptul de a beneficia de prestații de asistență socială ca și cum ar fi resortisant al statului membru B. — R. este resortisant al statului membru A. Ea s-a mutat în statul membru B, unde lucrează ca lucrător care desfășoară o activitate independentă. R. are dreptul de a beneficia de prestații de asistență socială ca și cum ar fi resortisant al statului membru B.

11.2   Relația dintre articolul 24 din Directiva 2004/38/CE și Regulamentul (UE) nr. 492/2011

Regulamentul (UE) nr. 492/2011 stabilește drepturile care se aplică lucrătorilor mobili ai Uniunii și membrilor familiilor acestora. Potrivit jurisprudenței Curții (261), cetățenii Uniunii care au statut de lucrător care desfășoară o activitate independentă și care intră sub incidența articolului 49 din TFUE pot beneficia de drepturile prevăzute în Regulamentul (UE) nr. 492/2011, care se aplică prin analogie.

Există două aspecte care trebuie subliniate cu privire la interacțiunea dintre articolul 24 din Directiva 2004/38/CE și Regulamentul (UE) nr. 492/2011.

În primul rând, lucrătorii mobili ai Uniunii și membrii familiilor acestora beneficiază de drepturile specifice și autonome prevăzute în Regulamentul (UE) nr. 492/2011 (262). Aceste drepturi nu pot fi puse sub semnul întrebării de articolul 24 alineatul (2) din Directiva 2004/38/CE. Prin urmare, derogările prevăzute la articolul 24 alineatul (2) nu pot fi utilizate, de exemplu, împotriva persoanelor care au drept de ședere și beneficiază de prestații de asigurări sociale în calitate de persoane care asigură în fapt îngrijirea copiilor înscriși în sistemul de învățământ în temeiul articolului 10 din Regulamentul (UE) nr. 492/2011 (263).

În al doilea rând, „membrii de familie” care intră sub incidența Regulamentului (UE) nr. 492/2011 corespund „membrilor de familiei” care intră sub incidența Directivei 2004/38/CE (264). Aceasta înseamnă că membrii de familie ai lucrătorilor salariați și ai lucrătorilor care desfășoară activități independente beneficiază nu numai de aplicarea dispozițiilor Directivei 2004/38/CE, ci și de aplicarea dispozițiilor Regulamentului (UE) nr. 492/2011 privind egalitatea de tratament. Prin urmare, acești membri de familie pot invoca acest regulament pentru a revendica egalitate de tratament în statul membru gazdă cu privire la toate avantajele sociale și fiscale  (265). Câteva exemple de astfel de drepturi includ egalitatea de tratament cu privire la bursele acordate în temeiul unui acord al statului membru gazdă într-un domeniu care nu se încadrează în arie de cuprindere a TFUE (266), reduceri ale costurilor de transport public pentru familiile numeroase (267) și dreptul la prestații de asistență socială (268). În plus, conform Regulamentului (UE) nr. 492/2011, copilul unui lucrător salariat/unui lucrător care desfășoară o activitate independentă ar trebui, de asemenea, să beneficieze de egalitate de tratament cu privire la accesul la educație, în cazul în care acesta își are reședința în statul membru în care lucrează persoana care desfășoară o activitate salariată sau independentă.

Exemplu: Resortisantul unei țări terțe care este soțul de același sex al unui cetățean mobil al Uniunii având statut de lucrător salariat/lucrător care desfășoară o activitate independentă, care intră sub incidența articolului 2 punctul 2 litera (a) din Directiva 2004/38/CE  (269) , are dreptul la aceleași avantaje sociale și fiscale ca resortisanții statului membru gazdă, chiar dacă căsătoriile între persoane de același sex nu sunt recunoscute de legislația statului membru gazdă.

11.3   Relația dintre articolul 24 din Directiva 2004/38/CE și Regulamentul (CE) nr. 883/2004 privind coordonarea sistemelor de securitate socială

Drepturile cetățenilor mobili ai Uniunii în ceea ce privește prestațiile de securitate socială sunt reglementate la nivelul UE de Regulamentele (CE) nr. 883/2004 (270) și 987/2009 (271) („Regulamentele privind coordonarea”).

Regulamentele privind coordonarea instituie „norme de conflict” pentru a stabili legislația națională în materie de securitate socială care se aplică unei persoane într-o situație transfrontalieră (272). Dreptul Uniunii în acest domeniu prevede coordonarea, iar nu armonizarea, sistemelor de securitate socială. Aceasta înseamnă că fiecare stat membru stabilește detaliile propriului sistem de securitate socială, inclusiv prestațiile oferite, condițiile de eligibilitate, modul de calcul al prestațiilor și cotizațiile care trebuie plătite. Prin urmare, condițiile care stau la baza dreptului de a beneficia de prestații de securitate socială diferă de la un stat membru la altul.

Printre cele mai obișnuite prestații de securitate socială se numără pensia pentru limită de vârstă, pensia de urmaș, prestațiile de invaliditate, prestațiile de boală (inclusiv asistență medicală), indemnizațiile de maternitate și de paternitate, prestațiile de șomaj, prestațiile familiale.

În temeiul Regulamentelor privind coordonarea, lucrătorii salariați sau lucrătorii care desfășoară activități independente și membrii familiilor acestora intră sub incidența sistemului de securitate socială al statului membru în care își desfășoară activitatea salariată sau independentă (273). Aceștia se supun acelorași condiții ca și resortisanții statului respectiv.

Cetățenii Uniunii inactivi din punct de vedere economic fac, în principiu, obiectul legislației în materie de securitate socială a statului membru în care își au reședința. Pentru a avea dreptul la prestații coordonate în temeiul Regulamentelor privind coordonarea, aceștia trebuie să îndeplinească condițiile prevăzute de legislația statului membru de reședință. Trebuie menționat faptul că noțiunea de „reședință” nu este aceeași în temeiul Directivei 2004/38/CE și al Regulamentelor privind coordonarea. În sensul acestora din urmă, o persoană nu poate avea decât un singur loc de reședință. Acesta corespunde statului membru în care persoana își are reședința obișnuită și unde se regăsește centrul intereselor sale. În acest context, ar trebui să se acorde o atenție deosebită următoarelor aspecte: situația familială a persoanei; motivele pentru care persoana a decis să se deplaseze în alt stat; durata și continuitatea șederii persoanei; faptul (după caz) că persoana are un loc de muncă stabil; și intenția persoanei, astfel cum reiese din toate circumstanțele (274).

În schimb, persoanele care se deplasează doar temporar într-un alt stat membru își păstrează reședința obișnuită în statul lor membru de origine și, astfel, intră sub incidența sistemului de securitate socială al statului membru de origine (de exemplu, un student care s-a mutat temporar din statul său membru de origine pentru a urma studiile în alt stat membru, va intra sub incidența statului membru de origine și nu a statului membru în care studiază).

Pentru mai multe exemple privind stabilirea locului de reședință obișnuită, a se vedea Ghidul practic privind aplicarea legislației în UE, SEA și Elveția al Comisiei (partea III) (275).

Prestațiile speciale în numerar de tip necontributiv, care au atât caracteristici ale prestațiilor de securitate socială, cât și ale celor de asistență socială, intră atât sub incidența Regulamentului (CE) nr. 883/2004 (276), cât și sub incidența Directivei 2004/38/CE (277). Aceasta înseamnă că statul membru gazdă poate refuza să acorde astfel de prestații cetățenilor Uniunii inactivi din punct de vedere economic care nu respectă cerința prevăzută la articolul 7 alineatul (1) litera (b) din directivă, și anume de a dispune de suficiente resurse (a se vedea secțiunea 11.1 - Dreptul la acces egal la prestații de asistență socială: conținut și condiții) (278).

Regulamentul (CE) nr. 883/2004 nu armonizează noțiunea de „membru de familie”. Cu toate acestea, atunci când aplică regulamentul, autoritățile naționale pun în aplicare dreptul Uniunii în sensul articolului 51 alineatul (1) din Carta drepturilor fundamentale. Prin urmare, acestea trebuie să respecte articolul 21 alineatul (1) din Carta drepturilor fundamentale (care se referă în special la nediscriminarea bazată pe motive de orientare sexuală), articolul 24 din Carta drepturilor fundamentale (interesul superior al copilului) și Convenția cu privire la drepturile copilului (279). Aceasta înseamnă că definiția pe care fiecare stat membru o utilizează pentru „membri de familie” nu poate conduce la discriminare bazată pe motive de orientare sexuală. În acest temei, unui cuplu mobil de același sex nu i se poate refuza acordarea unei prestații de securitate socială (de exemplu, o pensie de urmaș), pentru motivul că relația lor de familie nu este recunoscută de legislația statului membru competent (280). În aceeași ordine de idei, copilului unui cuplu de același sex nu i se poate refuza acordarea unei prestații de securitate socială (de exemplu, afilierea la sistemul public de asigurări de sănătate) pentru motivul că o astfel de calitate de părinte nu este recunoscută de legislația statului membru competent. Este suficientă recunoașterea obligatorie a relației de familie în contextul liberei circulații. Nu este necesar ca relația de familie să fie recunoscută în legislația națională a statului membru.

11.4   Dreptul la acces egal la prestații de îngrijiri medicale: conținut și condiții

„[P]restațiile de îngrijiri medicale, finanțate de stat, care sunt acordate, independent de orice apreciere individuală și discreționară a nevoilor personale, persoanelor care se încadrează în categoriile de beneficiari definite de legislația națională constituie «prestații de boală» [...] intrând astfel în domeniul de aplicare al [Regulamentului (CE) nr. 883/2004]”  (281).

Astfel cum s-a explicat mai sus, lucrătorii Uniunii, salariați sau care desfășoară activități independente, precum și membrii familiilor acestora, intră sub incidența sistemului de securitate socială al statului membru în care desfășoară activitatea salariată sau independentă (282). În cazul în care un lucrător al Uniunii, salariat sau care desfășoară o activitate independentă și membrii familiilor acestora își au reședința într-un alt stat membru decât statul membru în care își desfășoară activitatea, aceștia au acces la prestații de îngrijire medicală în statul în care își au reședința, în aceleași condiții cu resortisanții statului membru de reședință, în numele statului membru în care își desfășoară activitatea, în baza formularului PD S1 (283).

Studenții care studiază temporar în alt stat membru au dreptul de a obține orice îngrijiri medicale necesare în statul membru gazdă pe baza cardului european de asigurări sociale de sănătate (CEASS) (284).

Pensionarii care ies la pensie în străinătate intră în continuare sub incidența sistemului de sănătate publică al statului membru care le plătește pensia. De asemenea, aceștia au dreptul la prestații de îngrijiri medicale în statul membru de reședință, în aceleași condiții ca și persoanele asigurate în statul membru respectiv, în numele statului membru care le plătește pensia, prin utilizarea formularului PD S1 (285).

Alți cetățeni ai Uniunii inactivi din punct de vedere economic care se deplasează în alt stat membru și își exercită dreptul de ședere pentru o perioadă mai mare de trei luni în temeiul articolului 7 alineatul (1) litera (b) din Directiva 2004/38/CE au dreptul de a se afilia la sistemul public de asigurări de sănătate al statului membru gazdă. Acest drept decurge, în special, din articolul 11 alineatul (3) litera (e) din Regulamentul (CE) nr. 883/2004, unul dintre scopurile acestuia fiind „să împiedice ca persoanele care intră în domeniul de aplicare al regulamentului menționat să fie private de protecție în materie de securitate socială din cauza lipsei unei legislații care le-ar fi aplicabilă”  (286). Cu toate acestea, înainte de dobândirea dreptului de ședere permanentă, statul membru gazdă poate prevedea că accesul la sistemul public de asigurări de sănătate nu este gratuit, pentru a evita ca persoana în cauză să devină o sarcina excesivă pentru acest stat membru (a se vedea secțiunea 5.2.2 - Asigurare medicală completă) (287). După ce dobândesc dreptul de ședere permanentă, nu li se mai poate impune această condiție (a se vedea secțiunea 9 - Dreptul de ședere permanentă (articolele 16 - 21 din Directiva 2004/38/CE)).

Persoanele care petrec o perioadă de ședere temporară în alt stat membru decât cel în care sunt asigurate (de exemplu, vacanță, călătorie de afaceri, studii) au dreptul la toate îngrijirile medicale necesare pe baza CEASS (288).

Pe lângă Regulamentul (CE) nr. 883/2004, persoanele pot avea, de asemenea, acces la prestații de îngrijiri medicale în orice țară din UE, alta decât statul membru de reședință, și pot fi rambursate pentru îngrijirea primită în străinătate în temeiul Directivei 2011/24/UE privind drepturile pacienților în cadrul asistenței medicale transfrontaliere (289). În timp ce Regulamentul (CE) nr. 883/2004 acoperă accesul la îngrijirile de sănătate oferite de furnizori publici și contractați, Directiva 2011/24/UE acoperă toți furnizorii de îngrijiri de sănătate (privați sau publici), indiferent de relația acestora cu sistemul public de sănătate. În acest cadru, Directiva 2011/24/UE prevede condițiile în care un pacient poate călători în altă țară a UE pentru a primi îngrijiri medicale și a beneficia de rambursare. Sunt acoperite costurile îngrijirilor medicale, precum și prescrierea și eliberarea medicamentelor și a echipamentelor medicale, în limita costurilor pe care tratamentul le-ar fi ocazionat în țara de reședință.

12   Documente de ședere (articolele 8, 10, 19, 20 și 25 din Directiva 2004/38/CE)

12.1   Certificate de înregistrare și documente care atestă șederea permanentă, eliberate cetățenilor Uniunii (articolele 8 și 19 din Directiva 2004/38/CE și articolul 6 din Regulamentul 2019/1157): format, informații minime și perioada de valabilitate

Articolul 8 alineatul (1) din Directiva 2004/38/CE prevede că, pentru perioade de ședere ce depășesc trei luni, statele membre pot cere cetățenilor mobili ai Uniunii să se înregistreze la autoritățile competente. Prin urmare, fiecare stat membru este liber să decidă dacă impune această obligație cetățenilor mobili ai Uniunii (a se vedea secțiunea 5 - Dreptul de ședere al cetățenilor Uniunii pentru o perioadă mai mare de trei luni și formalități administrative (articolele 7, 8, 14 și 22 din Directiva 2004/38/CE)).

Deși formatul certificatelor de înregistrare și al documentelor care atestă dreptul de ședere permanentă pentru cetățenii Uniunii nu este armonizat, Regulamentul (UE) 2019/1157, care se aplică de la 2 august 2021, stabilește informațiile minime pe care trebuie să le conțină aceste documente. Printre acestea se numără, de exemplu, titlul documentului în limba sau limbile oficiale ale statului membru emitent și cel puțin într-o altă limbă oficială a instituțiilor Uniunii și indicarea clară a faptului că documentul este eliberat unui cetățean al Uniunii în conformitate cu Directiva 2004/38/CE. Statele membre au, totuși, libertatea de a alege formatul în care sunt eliberate aceste documente.

Deși directiva nu conține nicio dispoziție cu privire la perioada de valabilitate a certificatelor de înregistrare și a documentelor care atestă șederea permanentă pentru cetățenii Uniunii, având în vedere funcția similară a acestora, nu există niciun motiv pentru care perioada lor de valabilitate să nu fie cel puțin aceeași cu cea a documentelor corespunzătoare eliberate membrilor de familie, resortisanți ai unor state terțe, ai cetățenilor Uniunii. Prin urmare, certificatele de înregistrare prevăzute la articolul 8 alineatul (2) din Directiva 2004/38/CE ar trebui să aibă o perioadă de valabilitate de cel puțin cinci ani de la data eliberării. Documentul care atestă șederea permanentă prevăzut la articolul 19 alineatul (1) din Directiva 2004/38/CE ar trebui să aibă o perioadă de valabilitate de cel puțin zece ani de la data eliberării.

În plus, în nicio împrejurare perioada de valabilitate a acestor documente nu ar trebui să fie legată de perioada de valabilitate a CEASS sau de alte condiții, cum ar fi durata studiilor sau a contractelor de muncă.

12.2   Permisele de ședere și permisele de ședere permanentă eliberate membrilor de familie resortisanți ai unor țări terțe (articolele 10 și 20 din Directiva 2004/38/CE și articolele 7 și 8 ale Regulamentului 2019/1157): format și perioadă de valabilitate

Regulamentul (UE) 2019/1157 prevede formate armonizate pentru permisele de ședere și permisele de ședere permanentă eliberate membrilor de familie ai cetățenilor Uniunii care nu sunt resortisanți ai unui stat membru. De la 2 august 2021 , statele membre au obligația de a elibera astfel de permise de ședere sau permise de ședere permanentă utilizând același format uniform ca cel utilizat pentru permisele de ședere. Acestea trebuie să aibă titlul „Permis de ședere” sau „Permis de ședere permanentă” și să includă codul standardizat „Membru de familie UE Art 10 DIR 2004/38/CE” sau „Membru de familie UE Art 20 DIR 2004/38/CE”  (290).

Permisele de ședere sau permisele de ședere permanentă eliberate până la 2 august 2021 nu trebuie să aibă un format specific. Pentru aceste permise, Regulamentul (UE) 2019/1157 prevede un termen de eliminare treptată (291). Acest lucru înseamnă că, pentru o perioadă de câțiva ani, vor fi în circulație permise de ședere și permise de ședere permanentă în formate diferite [cele eliberate în temeiul Regulamentului (UE) 2019/1157 și cele eliberate înainte de 2 august 2021 fără un format specific]. În orice caz, permisele care au fost eliberate după 2 august 2021 și care nu respectă încă pe deplin formatul uniform ar trebui să fie acceptate de celelalte statele membre până la expirarea lor. Cu toate acestea, în cazul în care aceste permise nu respectă standardele minime de securitate prevăzute în Regulamentul (UE) 2019/1157, acestea încetează să fie valabile până la 3 august 2023 sau până la 3 august 2026, în funcție de nivelul lor de securitate.

Formatul armonizat prevăzut în Regulamentul (UE) 2019/1157 trebuie utilizat, de asemenea, în ceea ce privește permisele de ședere eliberate (i) membrilor de familie resortisanți ai unor țări terțe ai resortisanților care se întorc în țară (a se vedea secțiunea 18 - Dreptul de ședere al membrilor de familie ai resortisanților care se întorc în țară) și (ii) resortisanților unui stat terț care asigură în fapt îngrijirea unui copil minor cetățean al Uniunii (a se vedea secțiunea 2.2.2.5 - Persoane care asigură în fapt îngrijirea copiilor minori cetățeni ai Uniunii). Acest lucru se datorează faptului că Directiva 2004/38/CE (și, prin urmare, articolul 10 din aceasta) li se aplică prin analogie. În aceeași ordine de idei, formatul armonizat prevăzut în Regulamentul (UE) 2019/1157 trebuie utilizat, de asemenea, în ceea ce privește permisele de ședere eliberate membrilor de familie resortisanți ai unor țări terțe ai persoanelor cu dublă cetățenie, cărora Directiva 2004/38/CE li se aplică prin analogie (a se vedea secțiunea 2.1.4 - Persoane cu dublă cetățenie). În toate aceste cazuri, statele membre trebuie să utilizeze codurile standardizate prevăzute la articolul 7 alineatul (2) din Regulamentul (UE) 2019/1157.

În schimb, întrucât Directiva 2004/38/CE nu se aplică nici direct, nici prin analogie, statele membre nu pot utiliza formatul armonizat stabilit de Regulamentul (UE) 2019/1157 pentru documentele de ședere:

—	ale beneficiarilor jurisprudenței aferente cauzei Ruiz Zambrano (a se vedea secțiunea 19 - Jurisprudența în cauza Ruiz Zambrano);

—	ale membrilor de familie care beneficiază de un drept de ședere conform jurisprudenței în cauzele Carpenter și S și G (a se vedea secțiunea 2.1.3 - Lucrători frontalieri, lucrători care desfășoară activități independente transfrontaliere și prestatori de servicii transfrontaliere).

În astfel de cazuri, statele membre ar trebui să elibereze permise de ședere în temeiul Regulamentului (CE) nr. 1030/2002.

Trebuie menționat faptul că documentele de ședere eliberate în temeiul legislației naționale într-o situație pur internă (reîntregirea familiei cu resortisanți ai statului membru emitent care nu și-au exercitat dreptul la liberă circulație) nu se referă la destinatarii normelor privind libera circulație. Prin urmare, statele membre trebuie să elibereze aceste documente de ședere în temeiul Regulamentului (CE) nr. 1030/2002. În cazul în care permisul de ședere este eliberat de un stat membru care face parte din spațiul Schengen (292), permisele de ședere eliberate în temeiul Regulamentului (CE) nr. 1030/2002 au efect de scutire de obligația de a deține o viză față de statele membre care fac parte din spațiul Schengen.

Permisul de ședere prevăzut la articolul 10 alineatul (1) este valabil timp de cinci ani de la data eliberării sau pentru perioada prevăzută de ședere a cetățeanului Uniunii, în cazul în care această perioadă este mai mică de cinci ani. În această privință, perioada de valabilitate de minimum 5 ani rămâne regula generală. În cazul în care „perioada prevăzută de ședere” este relevantă într-un anumit caz, aceasta ar trebui înțeleasă în sens larg, însemnând că perioadă de ședere „prevăzută” se referă la perioada în care cetățenii Uniunii intenționează să locuiască și să își planifice viața în statul membru gazdă.

Permisul de ședere permanentă prevăzut la articolul 20 alineatul (1) are o perioadă de valabilitate de 10 ani de la data eliberării.

12.3   Natura și efectele documentelor de ședere (articolul 25 din Directiva 2004/38/CE)

Cetățenii Uniunii și membrii familiilor acestora beneficiază de toate drepturile prevăzute în Directiva 2004/38/CE sau care se întemeiază în mod direct pe articolul 21 din TFUE, prin efectul legii, dacă îndeplinesc condițiile materiale relevante pentru ședere. Documentele de ședere au prin natura lor valoare declarativă (293), ceea ce înseamnă că nu sunt constitutive de drepturi, ci servesc la atestarea existenței unor drepturi în temeiul legislației Uniunii privind libera circulație. Prin urmare, respectarea unor proceduri administrative sau deținerea unui document de ședere nu constituie o condiție prealabilă pentru șederea legală, în conformitate cu dreptul Uniunii privind libera circulație, a cetățenilor Uniunii și a membrilor familiilor acestora (294).

Cu toate acestea, eliberarea de către un stat membru a unui document de ședere în conformitate cu Directiva 2004/38/CE constituie o constatare formală a situației de fapt și de drept a persoanei în cauză în raport cu Directiva 2004/38/CE, la momentul eliberării (295). Prin urmare, un permis de ședere (permanentă) eliberat de un stat membru constituie o dovadă suficientă a faptului că titularul este un membru de familie al unui cetățean al Uniunii (296).

Pe de altă parte, având în vedere că situația unui cetățean al Uniunii sau a unui membru de familie se poate schimba ulterior eliberării documentului de ședere, deținerea unui document de ședere nu înseamnă, în sine, în mod obligatoriu, că șederea titularului respectă dreptul Uniunii (297). Important este dacă cetățeanul Uniunii sau membrul de familie în cauză îndeplinește condițiile materiale pentru ședere în temeiul dreptului Uniunii privind libera circulație a cetățenilor Uniunii și a membrilor familiilor acestora la un anumit moment.

Având în vedere valoarea declarativă a documentelor de ședere, articolul 25 stabilește că deținerea unui document de ședere nu poate în niciun caz să constituie o condiție prealabilă pentru exercitarea unui drept sau pentru îndeplinirea unei formalități administrative. În conformitate cu articolul 25, calitatea de beneficiar al drepturilor (de exemplu, solicitarea de asistență din partea agențiilor publice de ocupare a forței de muncă, afilierea la sistemul public de asigurări de sănătate) poate fi dovedită prin orice alt mijloc de probă. În această privință în special, dar nu exhaustiv, ar putea fi relevante documentele enumerate la articolul 8 alineatul (2) și la articolul 10 alineatul (2).

12.4   Statutul multiplu de rezident/imigrant al membrilor de familie resortisanți ai țărilor terțe

Cu condiția ca acest lucru să nu fie interzis în mod explicit în temeiul dreptului Uniunii, resortisanții țărilor terțe, membri de familie ai cetățenilor Uniunii, care au drept de ședere derivat în temeiul Directivei 2004/38/CE și care, de asemenea, îndeplinesc condițiile de ședere conform instrumentelor legislației Uniunii privind migrația legală, au dreptul, de asemenea, să exercite drepturi în temeiul acestor alte instrumente, și anume să dețină în același timp statut multiplu (298).

În cazul în care membrii de familie resortisanți ai unor țări terțe au statut multiplu, acestora ar trebui să li se elibereze un document de ședere pentru fiecare statut (de exemplu, permisul de ședere și, în plus, cartea albastră a UE (299) sau un permis de ședere pe termen lung (300)), astfel încât să își poată dovedi acest statut multiplu.

13   Restrângerea dreptului la circulație și ședere pentru motive de ordine publică, siguranță publică sau sănătate publică (articolele 27, 28 și 29 din Directiva 2004/38/CE)

Această secțiune are la bază secțiunea 3 din Comunicarea din 1999 (301) cu privire la măsurile speciale privind circulația și șederea cetățenilor Uniunii, justificate din motive de ordine publică, siguranță publică sau sănătate publică (comunicarea din 1999). Scopul acestei secțiuni este actualizarea conținutului comunicării din 1999 în lumina recentei jurisprudențe a Curții și clarificarea anumitor probleme care au apărut în procesul de punere în aplicare a Directivei 2004/38/CE. Cu toate acestea, având în vedere învățămintele desprinse în urma pandemiei de COVID-19, secțiunea 13.2 - Restrângerea dreptului de liberă circulație și ședere pentru motive de sănătate publică înlocuiește secțiunea 3.1.3 din comunicarea din 1999.

Libera circulație a persoanelor reprezintă un principiu fundamental al Uniunii. În consecință, dispozițiile care conferă această libertate trebuie interpretate în sens larg, iar derogările de la acest principiu trebuie să fie interpretate în mod strict (302). Cu toate acestea, dreptul la liberă circulație în interiorul UE nu este nelimitat și presupune obligații care revin beneficiarilor acestui drept, ceea ce implică - printre altele - respectarea legislației statului membru gazdă.

Capitolul VI din Directiva 2004/38/CE nu poate fi interpretat ca impunând condiții preliminare în legătură cu dobândirea și menținerea dreptului de intrare și ședere, ci ca oferind în mod exclusiv posibilitatea de a restrânge, în cazuri justificate, exercitarea unui drept întemeiat direct pe dispozițiile tratatului (303).

13.1   Restrângerea dreptului de liberă circulație și ședere pentru motive de ordine publică și siguranță publică

13.1.1   Ordinea publică și siguranța publică

Statele membre pot restrânge libera circulație a cetățenilor Uniunii pentru motive de ordine publică sau siguranță publică. Capitolul VI din Directiva 2004/38/CE se aplică oricărei acțiuni adoptate din motive de ordine publică sau siguranță publică, care afectează dreptul persoanelor care intră sub incidența Directivei 2004/38/CE de liberă intrare și ședere pe teritoriul statului membru gazdă în aceleași condiții cu resortisanții statului membru respectiv (304).

Statele membre sunt libere să stabilească cerințele de ordine publică și de siguranță publică în conformitate cu nevoile lor naționale, care pot varia de la un stat membru la altul și de la o perioadă la alta. Cu toate acestea, atunci când procedează în acest mod în contextul aplicării Directivei 2004/38/CE, statele membre trebuie să interpreteze aceste restricții în mod strict (305).

Este esențial ca statele membre să definească în mod clar interesele protejate prin lege ale societății și să facă o distincție clară între ordine publică și siguranță publică. Siguranța publică nu poate fi extinsă la măsurile care intră în sfera de aplicare a ordinii publice (306).

Noțiunea de siguranță publică se interpretează, în general, ca acoperind atât securitatea internă, cât și securitatea externă (307), în sensul menținerii integrității teritoriale a unui stat membru și a instituțiilor sale. Noțiunea de ordine publică se interpretează, în general, în sensul prevenirii tulburării ordinii sociale (308).

Cetățenii Uniunii pot fi expulzați numai ca urmare a unui comportament pedepsit de legislația statului membru gazdă sau în legătură cu care s-au adoptat alte măsuri veritabile și efective, menite să combată astfel de comportamente, după cum s-a confirmat în jurisprudența (309) Curții.

În orice caz, nerespectarea condiției de înregistrare nu este susceptibilă în sine să reprezinte un comportament care să pericliteze ordinea și siguranța publică și, prin urmare, nu poate justifica măsura de expulzare a persoanei (310).

Articolul 27 din Directiva 2004/38/CE poate fi invocat de un cetățean al Uniunii împotriva statului său membru de origine atunci când acest stat membru îi restrânge dreptul de a părăsi teritoriul acestuia (311).

13.1.2   Conduita persoanei și amenințarea

Măsurile restrictive pot fi adoptate doar pentru fiecare caz în parte, atunci când conduita persoanei reprezintă o amenințare reală, prezentă și suficient de gravă la adresa unui interes fundamental al societății statului membru gazdă (312). Măsurile restrictive nu se pot întemeia exclusiv pe motive legate de protecția ordinii publice sau a siguranței publice invocate de un alt stat membru (313). Acest lucru nu înlătură totuși posibilitatea ca astfel de motive să fie luate în considerare în cadrul aprecierii efectuate de către autoritățile naționale competente pentru a adopta măsura de restrângere a liberei circulații (314).

O decizie de refuz al dreptului de ședere sau de intrare pe teritoriul unui stat membru în temeiul altor norme decât acquis-ul privind libera circulație (de exemplu, refuzul recunoașterii statutului de refugiat) nu poate conduce în mod automat la concluzia că prezența persoanei constituie o amenințare reală, prezentă și suficient de gravă la adresa unui interes fundamental al societății statului membru gazdă. Cu toate acestea, aprecierea independentă a caracterului real, prezent și suficient de grav al amenințării care trebuie efectuată în temeiul Directivei 2004/38/CE poate ține seama de constatările de fapt care au stat la baza deciziei precedente și de elementele pe care s-a întemeiat aceasta (315).

Dreptul comunitar interzice adoptarea de măsuri restrictive din motive generale de natură preventivă  (316). Măsurile restrictive trebuie să fie întemeiate pe o amenințare reală și nu pot fi justificate doar prin existența unui risc general (317). Nu se pot adopta măsuri restrictive în mod automat după o condamnare penală, acestea trebuind să se bazeze pe conduita personală a infractorului și pe amenințarea pe care o reprezintă acesta pentru ordinea publică (318).

În plus, „legislația statelor membre nu ar trebui să conțină nicio dispoziție prin care să se stabilească o legătură sistematică și automată între o condamnare penală și expulzarea ulterioară. De altfel, o astfel de decizie nu ar trebui adoptată automat de autoritățile naționale competente. Un sistem «automat» înseamnă orice dispoziție națională a cărei formulare nu lasă autorităților sau instanțelor naționale nicio marjă de apreciere și nicio posibilitate de a lua în considerare circumstanțele fiecărui caz în parte (319). Cu toate acestea, nimic nu ar trebui să împiedice statele membre să stabilească o legătură între o condamnare penală și o examinare a împrejurărilor, pentru a stabili dacă se justifică adoptarea de măsuri pentru motive de ordine publică sau siguranță publică. Instanța națională poate dispune condamnarea penală și expulzarea cu aceeași ocazie sau instanța ori autoritățile administrative pot dispune expulzarea într-o etapă ulterioară, în timp ce persoana în cauză se află încă în detenție sau după eliberarea acesteia din detenție”  (320).

Nu se pot invoca motive care nu au legătură cu conduita persoanei în cauză. În temeiul Directivei 2004/38/CE, expulzările automate nu sunt permise (321).

Se pot restrânge drepturile unei persoane numai dacă conduita acesteia reprezintă o amenințare, adică dacă acesta indică probabilitatea unui prejudiciu grav adus cerințelor de ordine publică sau de siguranță publică.

O condamnare penală anterioară poate fi reținută, dar numai în măsura în care circumstanțele care au dus la această condamnare indică existența unei conduite a persoanei în cauză care constituie o amenințare efectivă pentru ordinea publică (322). Autoritățile trebuie să își întemeieze decizia pe o analiză a conduitei viitoare a persoanei în cauză. Natura și numărul condamnărilor anterioare trebuie să constituie un element semnificativ în această analiză și trebuie acordată o atenție specială gravității și frecvenței infracțiunilor comise. Deși pericolul recidivei are o importanță considerabilă, nu este suficientă o probabilitate îndepărtată de a comite o nouă infracțiune (323).

Exemple: A. și I. și-au executat pedeapsa cu închisoarea de doi ani pentru tâlhărie. Autoritățile evaluează dacă conduita personală a celor doi prieteni constituie o amenințare, și anume dacă implică posibilitatea unui nou prejudiciu grav la adresa ordinii publice. — Pentru A. este prima condamnare. Pe perioada detenției a avut o conduită corespunzătoare. După eliberare și-a găsit un loc de muncă. Autoritățile nu au găsit nimic în conduita sa care să reprezinte o amenințare reală, prezentă și suficient de gravă. — În ceea ce îl privește pe I., acesta este deja la a patra condamnare. Cu timpul, gravitatea infracțiunilor comise a crescut. Conduita sa în detenție nu a fost nici pe departe exemplară iar cele două cereri de eliberare condiționată au fost respinse. În mai puțin de două săptămâni de la eliberare, este prins plănuind o nouă tâlhărie. Autoritățile ajung la concluzia că I., prin conduita sa, reprezintă o amenințare pentru ordinea publică.

Amenințarea trebuie să fie prezentă. Conduita anterioară poate fi luată în considerare în cazul în care există probabilitatea unei recidive (324). În general, constatarea unei amenințări reale, prezente și suficient de grave la adresa unui interes fundamental al societății „presupune, în ceea ce privește persoana interesată, o tendință de a continua în viitor conduita care constituie o astfel de amenințare”  (325). O amenințare care este doar prezumată nu este reală.

Cu toate acestea „este posibil și ca simpla existență a comportamentului din trecut să întrunească condițiile unei astfel de amenințări”  (326). În această privință, o conduită a persoanei vizate care demonstrează persistența unei atitudini care atentează la valorile fundamentale ale Uniunii, precum demnitatea umană și drepturile omului, astfel cum este evidențiată de infracțiuni sau acte anterioare, este susceptibilă să constituie o amenințare reală, prezentă și suficient de gravă la adresa unui interes fundamental al societății, chiar dacă ar părea puțin probabil ca infracțiunile sau actele anterioare ale persoanei să se poată repeta în afara contextului lor istoric și social specific (327).

Suspendarea pedepsei constituie un factor important în evaluarea amenințării, deoarece sugerează că persoana vizată nu mai reprezintă un pericol real.

Amenințarea trebuie să existe în momentul adoptării măsurii restrictive de către autoritățile naționale sau a revizuirii acesteia de către instanțe (328).

Faptul că o persoană este încarcerată la momentul adoptării deciziei de expulzare, fără să existe o perspectivă de a fi liberată în viitorul apropiat, nu exclude posibilitatea ca conduita acesteia să constituie o amenințare prezentă și reală la adresa unui interes fundamental al societății statului membru gazdă. Statele membre pot adopta o decizie de expulzare cu privire la o persoană încarcerată (329).

Faptul că persoana în cauză este în prezent membră a unei organizații poate fi luat în calcul dacă aceasta participă la activitățile organizației și se identifică cu scopurile sau valorile acesteia (330). Statele membre nu sunt obligate să incrimineze sau să interzică activitățile unei organizații pentru a putea restrânge drepturile în conformitate cu Directiva 2004/38/CE, dacă sunt adoptate măsuri administrative pentru a contracara activitățile acestei organizații. Asociațiile care nu mai există (331) nu pot, în general, să constituie amenințări prezente.

În anumite circumstanțe, infracțiunile minore repetate pot reprezenta o amenințare la adresa ordinii publice, în ciuda faptului că o singură infracțiune/contravenție, luată individual, ar fi insuficientă pentru a constitui o amenințare suficient de gravă, după cum a fost definită mai sus. Autoritățile naționale trebuie să demonstreze că persoana vizată, prin conduita sa, constituie o amenințare pentru ordinea publică (332). Autoritățile naționale pot ține seama, în special, de următoarele elemente atunci când analizează existența amenințării la adresa ordinii publice în astfel de cazuri:

— natura infracțiunilor; — frecvența lor; — daunele sau prejudiciul cauzat.

Existența mai multor condamnări este în sine insuficientă.

Simpla existență a unei obligații fiscale sau a unei datorii față de o persoană juridică, fără luarea în considerare a conduitei persoanei respective, nu este suficientă pentru a constitui o amenințare (333).

O restricție impusă de un stat membru asupra unei persoane care a făcut, în trecut, obiectul unei decizii de excludere de la recunoașterea statutului de refugiat pentru motivul că existau motive temeinice să se considere că persoana a săvârșit o crimă de război sau o crimă împotriva umanității ori că s-a făcut vinovată de acte contrare scopurilor și principiilor Organizației Națiunilor Unite, poate intra sub incidența noțiunii de ordine publică sau de siguranță publică în sensul Directivei 2004/38/CE (334).

13.1.3   Analiza proporționalității

Odată ce autoritățile au stabilit faptul că persoana, prin conduita sa, reprezintă o amenințare suficient de gravă pentru a impune o măsură restrictivă, acestea trebuie să efectueze o analiză a proporționalității, pentru a decide dacă persoanei vizate i se poate refuza dreptul de intrare sau aceasta poate fi expulzată din motive de ordine publică sau siguranță publică.

Analiza proporționalității este menită să stabilească dacă măsura restrictivă este aptă să garanteze realizarea obiectivului pe care îl urmărește și nu depășește cadrul a ceea ce este necesar pentru atingerea acestuia (335).

Autoritățile naționale trebuie să efectueze o analiză a caracteristicilor măsurii restrictive generale în discuție și, pe această bază, să aprecieze proporționalitatea intrinsecă a acesteia. În acest scop, se pot lua în considerare următoarele elemente (336):

— Este măsura restrictivă adecvată pentru a garanta realizarea obiectivului pe care îl urmărește și necesară în acest scop (de exemplu, este o interdicție de ieșire aptă să garanteze o datorie)? — Există alte măsuri care să fie la fel de eficiente pentru realizarea obiectivului fără a restrânge în mod neapărat libertatea de circulație a persoanei (de exemplu, posibilități de garantare a datoriei prevăzute de dreptul intern)? — Care sunt modalitățile de aplicare a măsurii: — Este măsura însoțită de excepții? — Este măsura însoțită de o limită în timp? — Este măsura însoțită de posibilitatea unei reexaminări periodice a circumstanțelor de fapt și de drept care îi stau la bază?

În plus, autoritățile competente din statul membru gazdă trebuie „să pună în balanță, pe de o partea, protejarea unui interes fundamental al societății în cauză și, pe de altă parte, interesele persoanei vizate, referitoare la exercitarea libertății sale de circulație și de ședere în calitate de cetățean al Uniunii, precum și la dreptul său la respectarea vieții private și de familie”  (337).

Autoritățile naționale trebuie să identifice interesele protejate prin lege ale societății în cauză. În lumina acestor interese, acestea trebuie să efectueze o analiză a caracteristicilor amenințării. Se poate ține seama de următoarele elemente:

— gradul de pericol social care rezultă din prezența persoanei în cauză pe teritoriul acelui stat membru; — natura activităților infracționale, frecvența acestora, pericolul cumulativ și prejudiciile cauzate; — gradul de implicare în activitatea infracțională; — existența sau nu a unor circumstanțe atenuante; — eventualele sancțiuni și pedepse aplicate și executate; — timpul scurs de la săvârșirea actelor; — riscul de recidivă; — și comportamentul ulterior al persoanei în cauză (NB: ar putea fi luate în considerare, de asemenea, buna purtare în detenție și eventuala eliberare condiționată).

În plus, autoritățile naționale trebuie să ia în considerare riscul de a compromite reinserția socială a cetățeanului Uniunii în statul membru gazdă în care este în mod real integrat, întrucât acest lucru constituie un interes general al Uniunii Europene (338).

Trebuie să se acorde atenția cuvenită drepturilor fundamentale și, în special, dreptului la respectarea vieții private și de familie, astfel cum este prevăzut în articolul 7 din Carta drepturilor fundamentale și în articolul 8 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (339).

Situația personală și familială a persoanei în cauză trebuie analizată cu atenție pentru a se determina dacă măsura propusă este corespunzătoare și nu depășește ceea ce este strict necesar pentru a atinge obiectivul urmărit sau dacă există alte măsuri mai puțin severe pentru a realiza acest obiectiv. Următorii factori, enumerați în mod orientativ la articolul 28 alineatul (1), ar trebui luați în considerare (340):

— impactul expulzării asupra vieții economice, personale și de familie a persoanei (inclusiv asupra celorlalți membrii de familie care ar avea dreptul să rămână în statul membru gazdă); — după caz, luarea în considerare a interesului superior al copilului asupra căruia măsura ar putea avea consecințe importante (341); — gravitatea dificultăților cu care riscă să se confrunte soțul (soția)/partenerul (partenera) și oricare dintre copiii acestora în țara de origine a persoanei în cauză; — existența unor legături strânse (rude, vizite, cunoștințe lingvistice) – sau lipsa acestora – cu țara de origine și cu statul membru gazdă (de exemplu, persoana vizată s-a născut în statul membru gazdă sau a trăit pe teritoriul acestuia de la o vârstă foarte fragedă); — durata șederii în statul membru gazdă (situația unui turist este diferită de situația unei persoane care a trăit mulți ani în statul membru gazdă) și, după caz, legalitatea șederii persoanei în statul membru gazdă; — vârsta și starea de sănătate.

Protecție sporită împotriva expulzării [articolul 28 alineatele (2) și (3) din Directiva 2004/38/CE]

Directiva 2004/38/CE instituie un sistem de protecție împotriva măsurilor de expulzare care se bazează pe gradul de integrare a persoanelor în cauză în statul membru gazdă.

Prin urmare, Directiva 2004/38/CE stabilește trei niveluri de protecție împotriva expulzării: 1) un nivel de bază, pentru toți destinatarii directivei; 2) un nivel intermediar de protecție, care se aplică atunci când persoana în cauză are drept de ședere permanentă; și 3) un nivel sporit de protecție, care se aplică în cazul în care cetățeanul Uniunii în cauză și-a avut reședința în statul membru gazdă în cei zece ani anteriori.

Nivelul intermediar de protecție pentru persoane care au drept de ședere permanentă [articolul 28 alineatul (2)]:

cetățenii Uniunii și membrii familiilor acestora care au drept de ședere permanentă (a se vedea secțiunea 9 - Dreptul de ședere permanentă (articolele 16 - 21 din Directiva 2004/38/CE)) în statul membru gazdă pot fi expulzați doar din motive grave de ordine publică sau siguranță publică. De exemplu, criminalitatea legată de traficul de stupefiante în grup organizat intră sub incidența acestui concept (342).

În plus, orice infracțiune care poate justifica expulzarea unei persoane care și-a avut reședința în statul membru gazdă în ultimii zece ani (categoria de mai jos) justifică, de asemenea, expulzarea unei persoane care își are reședința permanentă în acest stat.

O perioadă de detenție în statul membru gazdă după dobândirea dreptului de ședere permanentă nu afectează dreptul de ședere permanentă (343).

În schimb, perioadele de detenție în statul membru gazdă înainte de dobândirea dreptului de ședere permanentă nu pot fi luate în considerare în scopul șederii permanente. În plus, acestea „întrerup” continuitatea șederii legale. Prin urmare, după executarea pedepsei cu închisoarea, o persoană trebuie să acumuleze o nouă perioadă de ședere neîntreruptă de cinci ani pentru a obține un drept de ședere permanentă (a se vedea secțiunea 9 - Dreptul de ședere permanentă (articolele 16 - 21 din Directiva 2004/38/CE) (344).

Nivel sporit de protecție pentru cetățenii Uniunii care și-au avut reședința în statul membru gazdă în cei zece ani anteriori sau care sunt minori [articolul 28 alineatul (3)]:

Cetățenii Uniunii care și-au avut reședința în statul membru gazdă în cei zece ani anteriori și copiii care sunt cetățeni ai Uniunii pot fi expulzați doar din motive imperative de siguranță publică (nu de ordine publică). Trebuie să se facă o distincție clară între motivele obișnuite, „grave” și „imperative” pe care se întemeiază expulzarea.

Infracțiunile precum cele menționate la articolul 83 alineatul (1) al doilea paragraf din TFUE (și anume terorismul, traficul de persoane și exploatarea sexuală, traficul ilicit de droguri, traficul ilicit de arme, spălarea banilor, corupția, contrafacerea mijloacelor de plată, criminalitatea informatică și criminalitatea organizată) constituie o atingere deosebit de gravă adusă unui interes fundamental al societății, de natură să reprezinte o amenințare directă pentru liniștea și siguranța fizică a populației Acestea intră , prin urmare, sub incidența noțiunii „motive imperative de siguranță publică” care pot justifica o măsură de expulzare împotriva beneficiarilor nivelului sporit de protecție prevăzut la articolul 28 alineatul (3), „cu condiția ca modul în care au fost comise astfel de infracțiuni să prezinte caracteristici deosebit de grave”  (345).

Pentru a beneficia de protecția sporită împotriva expulzării pe baza perioadei anterioare de zece ani de ședere, această perioadă de ședere de zece ani „trebuie să fie, în principiu, continuă” și „trebuie calculată în sens invers, începând cu data deciziei de expulzare a acestei persoane”  (346).

Protecția sporită împotriva expulzării pe baza perioadei anterioare de zece ani de ședere poate fi solicitată numai de un cetățean al Uniunii care are drept de ședere permanentă (347).

Perioadele de detenție întrerup, în principiu, continuitatea șederii necesară pentru a beneficia de protecția sporită prevăzută la articolul 28 alineatul (3). Cu toate acestea, nu se poate considera că astfel de perioade de detenție conduc în mod automat la ruperea legăturilor de integrare cu statul membru gazdă. Astfel de legături trebuie să fie stabilite de autoritățile naționale (348). În acest scop, acestea trebuie să efectueze „o apreciere globală a situației persoanei respective la momentul precis la care se pune problema expulzării. În cadrul aceste aprecieri globale, perioadele de detenție trebuie să fie luate în considerare, împreună cu celelalte elemente care reprezintă totalitatea aspectelor pertinente în fiecare cauză, printre care figurează, eventual, împrejurarea că persoana în cauză a avut reședința în statul membru gazdă în cursul celor zece ani anteriori încarcerării sale”  (349).

Pentru a stabili dacă absențele de pe teritoriul statului membru gazdă în perioada de ședere de zece ani împiedică un cetățean al Uniunii să beneficieze de protecție sporită, autoritățile naționale trebuie să efectueze o apreciere globală a situației persoanei la momentul în care se pune problema expulzării, pentru a verifica dacă aceste absențe implică deplasarea către un alt stat a centrului intereselor personale, familiale sau profesionale ale persoanei în cauză. Trebuie să fie luate în considerare toate aspectele relevante în fiecare caz în parte, în special durata fiecărei absențe, durata cumulată și frecvența acestor absențe, precum și motivele acestora (350).

13.1.4   Măsuri preventive

Întrucât dreptul Uniunii nu conține norme privind executarea deciziilor de expulzare a cetățenilor Uniunii și a membrilor familiilor acestora, este de competența statelor membre să stabilească norme naționale în această privință.

Legislația internă în materie poate folosi drept bază dispozițiile Directivei privind returnarea (351) pentru adoptarea – în ceea ce privește cetățenii mobili ai Uniunii și membrii familiilor acestora care fac obiectul unei decizii de expulzare pentru motive de ordine publică sau siguranță publică – unor măsuri preventive pentru evitarea riscului de sustragere în perioada de plecare voluntară și a unor măsuri de luare în custodie publică în eventualitatea nerespectării unei decizii de expulzare.

Totuși, întrucât dispozițiile naționale care instituie astfel de măsuri preventive restrâng exercițiul dreptului la liberă circulație pentru cetățenii mobili ai Uniunii și membrii familiilor acestora, acestea trebuie să respecte condițiile prezentate în continuare și poate fi necesară adaptarea lor în mod corespunzător:

—	ele trebuie să respecte dispozițiile Directivei 2004/38/CE cu privire la restrângerea dreptului la liberă circulație pentru motive de ordine publică sau siguranță publică (în special articolul 27);

—	trebuie să urmărească un obiectiv legitim, să se bazeze pe considerente obiective și să fie proporționale; și

—	nu trebuie să fie mai puțin favorabile decât dispozițiile naționale de transpunere a Directivei privind returnarea care se aplică resortisanților unor țări terțe  (352).

În ceea ce privește în mod specific măsurile de luare în custodie publică aplicabile cetățenilor mobili ai Uniunii și membrilor familiilor acestora care nu au respectat o decizie de expulzare, adoptate pentru motive de ordine publică sau de siguranță publică, atunci când se apreciază proporționalitatea perioadei maxime de luare în custodie publică aplicabilă acestora, ar trebui să se acorde atenția cuvenită împrejurării că cetățenii mobili ai Uniunii și membrii familiilor acestora nu se află într-o situație comparabilă cu cea a resortisanților țărilor terțe, în special având în vedere facilitățile care există pentru organizarea unei expulzări între statele membre (353).

13.2   Restrângerea dreptului de liberă circulație și ședere pentru motive de sănătate publică

Astfel cum se arată în articolul 27 alineatul (1), statele membre pot restrânge libertatea de circulație a cetățenilor Uniunii pentru motive de sănătate publică. Cu toate acestea, conform articolului 29 alineatul (1), singurele boli care justifică măsuri de restricționare a liberei circulații sunt bolile cu potențial epidemic, astfel cum sunt acestea definite de documentele relevante ale Organizației Mondiale a Sănătății, precum și alte boli infecțioase sau parazitare contagioase, dacă acestea fac obiectul unor dispoziții de protecție ce se aplică resortisanților din statul membru gazdă.

În prezent, instrumentele OMS în materie sunt reprezentate de Regulamentul sanitar internațional (2005) (354). În acest regulament se stipulează că directorul general al OMS trebuie să hotărască dacă un eveniment constituie urgență de sănătate publică de importanță internațională și când a luat sfârșit o astfel de urgență. De exemplu, la 30 ianuarie 2020, OMS a declarat o urgență de sănătate publică de importanță internațională cu privire la epidemia mondială cauzată de coronavirusul sindromului respirator acut sever 2 (SARS-CoV-2), care se află la originea bolii din 2019 provocate de coronavirus (COVID-19) (355).

În plus, în conformitate cu Regulamentul (UE) 2022/2371 al Parlamentului European și al Consiliului privind amenințările transfrontaliere grave pentru sănătate, poate fi recunoscută și declarată o urgență de sănătate publică la nivelul Uniunii (356).

Articolul 29 alineatele (2) și (3) conține norme specifice privind cetățenii Uniunii și membrii familiilor acestora care își au deja reședința în statul membru gazdă. Conform alineatului (2), cetățenii Uniunii și membrii familiilor acestora care își au reședința în statul membru de mai mult de trei luni nu mai pot fi expulzați de pe teritoriul statului membru de reședință pentru motive de sănătate publică. Totodată, acest lucru interzice statelor membre gazdă să refuze întoarcerea cetățenilor Uniunii și a membrilor familiilor acestora care și-au avut reședința pe teritoriul lor pentru o perioadă mai mare de trei luni, pentru că, în caz contrar, interdicția de la articolul 29 alineatul (2) ar fi eludată. Considerentele în materie de proporționalitate și de eficiență administrativă ar trebui, în mod normal, să determine statele membre să permită întoarcerea independent de durata șederii anterioare (357).

În temeiul articolului 29 alineatul (3), cetățenii Uniunii și membrii familiilor acestora care și-au avut reședința în statul membru gazdă pentru o perioadă mai mică de trei luni, pot fi supuși, dacă există indicii serioase că acest lucru este necesar, unui examen medical gratuit, care să ateste că nu suferă de nici una dintre bolile menționate la articolul 29 alineatul (1). Aceste examene medicale, menite să stabilească dacă dreptul de ședere ar trebui să fie refuzat pentru motive de sănătate publică, trebuie să fie gratuite și nu pot fi impuse în mod sistematic, întrucât, procedând astfel, ar fi subminat caracterul exhaustiv al listei documentelor care trebuie prezentate de cetățenii Uniunii și de membrii familiilor acestora conform articolelor 8 și 10.

Dispozițiile articolului 29 alineatele (2) și (3) privind măsurile individuale care pot fi aplicate persoanelor care își au deja reședința într-un stat membru trebuie diferențiate de măsurile generale de sănătate publică cu caracter excepțional prevăzute în dreptul intern, care restrâng exercitarea dreptului la liberă circulație pe teritoriul UE, cum ar fi cele adoptate în timpul pandemiei de COVID-19 (358). În acest context, restrângerea liberei circulații poate lua, de asemenea, forme diferite, în funcție de boala în cauză, de exemplu, cerințe impuse cetățenilor Uniunii și membrilor familiilor acestora de a face dovada examinărilor medicale, de a intra în carantină după sosire sau de a prezenta formulare de localizare a pasagerilor sau documente similare înainte sau după călătorie (359).

Orice astfel de restricții trebuie să se limiteze la bolile care intră sub incidența articolului 29 alineatul (1), cum ar fi bolile pentru care OMS a declarat o urgență de sănătate publică de importanță internațională, și ar trebui aplicate în conformitate cu principiile generale ale dreptul Uniunii, în special principiul proporționalității și nediscriminării. Prin urmare, orice măsură adoptată ar trebui să fie strict limitată în ceea ce privește domeniul de aplicare și durata (360) și nu ar trebui să depășească ceea ce este strict necesar pentru a proteja sănătatea publică (361). Acest lucru poate impune, de exemplu, instituirea de excepții specifice pentru călătorii esențiali, inclusiv pentru lucrătorii care desfășoară o activitate salariată sau independentă de natură critică (362) sau pasagerii în tranzit și regiunile transfrontaliere (363). Proporționalitatea măsurilor de sănătate publică care restrâng exercitarea dreptului la liberă circulație pe teritoriul Uniunii poate depinde, de asemenea, de introducerea de către statul membru în cauză a unor măsuri de sănătate publică comparabile la nivel național. În sfârșit, statele membre ar trebui să ofere informații clare, cuprinzătoare și în timp util cu privire la orice astfel de măsuri generale de sănătate publică.

Atunci când apreciază dacă sunt necesare astfel de măsuri, statele membre trebuie, de asemenea, să analizeze dacă obiectivul de sănătate publică urmărit nu ar putea fi realizat prin alternative care aduc atingere în mai mică măsură dreptului la liberă circulație (364). În acest context, măsurile și alternativele posibile la care se poate recurge vor depinde, în mod obligatoriu, de natura amenințării specifice la adresa sănătății publice. În timpul pandemiei de COVID-19, de exemplu, măsurile disponibile, de regulă, au constat în cerințe de testare pentru efectuarea de călătorii sau de intrare în carantină, care au adus atingere în mai mică măsură decât o interdicție generală de intrare sau ieșire (365). Proporționalitatea măsurilor adoptate, precum și posibila apariție a unor măsuri mai puțin restrictive, de exemplu ca urmare a noilor evoluții științifice, trebuie să fie reexaminate periodic. Totuși, statele membre pot refuza intrarea cetățenilor Uniunii nerezidenți și a membrilor familiilor acestora pentru motive de sănătate publică, ca măsură de ultimă instanță. În general, măsurile care restrâng exercitarea dreptului la liberă circulație pe teritoriul Uniunii din motive de sănătate publică trebuie eliminate în cel mai scurt termen (366).

În special în timpul unei pandemii, statele membre pot institui restricții privind libera circulație ca urmare a aceleiași boli care intră sub incidența articolului 29 alineatul (1). Într-o astfel de situație, ar putea fi necesare eforturi coordonate la nivelul Uniunii pentru a evita, în lipsa coordonării, măsuri unilaterale prin care se creează obstacole suplimentare de natură practică în calea liberei circulații, chiar dacă aceste măsuri, apreciate în mod individual, sunt în conformitate cu dreptul Uniunii. Aceste eforturi pot include instrumente cu caracter juridic obligatoriu (367) sau acte fără caracter obligatoriu, cum fi recomandările (368).

Pe scurt:

Singurele boli care justifică măsuri de restrângere a liberei circulații: a) bolile cu potențial epidemic, astfel cum sunt definite de instrumentele relevante ale OMS; b) alte boli infecțioase sau parazitare contagioase, dacă acestea fac obiectul unor dispoziții de protecție ce se aplică resortisanților statului membru gazdă.
Cetățenii Uniunii și membrii familiei acestora a căror ședere depășește trei luni	— nu pot fi expulzați de pe teritoriul statului membru de reședință pentru motive de sănătate publică — nu li se poate refuza întoarcerea de către statul membru de reședință
Cetățenii Uniunii și membrii familiei acestora a căror ședere nu depășește trei luni	— pot, dacă există indicii serioase că acest lucru este necesar, să fie supuși unui examen medical, care să ateste că nu suferă de boala în cauză — aceste examene medicale trebuie să fie gratuite și nu pot fi impuse în mod sistematic — de regulă, nu li se poate refuza întoarcerea de către statul membru de reședință
Cetățenii Uniunii și membrii familiei acestora care nu au efectuat încă o ședere	— restricțiile trebuie aplicate în conformitate cu principiile generale ale dreptului Uniunii, în special principiul proporționalității și nediscriminării — măsurile adoptate trebuie să fie strict limitate în ceea ce privește domeniul de aplicare și durata și nu trebuie să depășească ceea ce este strict necesar pentru a proteja sănătatea publică — statele membre trebuie să analizeze dacă obiectivul de sănătate publică urmărit nu ar putea fi realizat prin alternative care aduc atingere în mai mică măsură dreptului la liberă circulație — refuzul intrării este posibil ca măsură de ultimă instanță

14   Restricții pentru alte motive decât cele de ordine publică, siguranță publică sau sănătate publică (articolul 15 din Directiva 2004/38/CE)

Articolul 15 reglementează deciziile de expulzare pentru alte motive decât cele de ordine publică, siguranță publică sau sănătate publică (369). Astfel, articolul 15 permite statului membru gazdă să expulzeze de pe teritoriul său un cetățean al Uniunii sau un membru al familiei sale care în trecut a beneficiat de drept de ședere de cel mult trei luni (în temeiul articolului 6) sau de mai mult de trei luni (în temeiul articolului 7), dar care nu mai îndeplinește condițiile dreptului de ședere în cauză (370). Acest lucru ar putea viza, de exemplu:

—	un membru de familie care, după plecarea cetățeanului Uniunii din statul membru gazdă, nu mai beneficiază de drept de ședere în temeiul Directivei 2004/38/CE;

—	o persoana care nu mai este membru de familie al cetățeanului Uniunii și nu îndeplinește condițiile pentru a păstra dreptul de ședere în temeiul Directivei 2004/38/CE;

—	un cetățean al Uniuni inactiv din punct de vedere economic care a devenit o sarcină excesivă pentru sistemul de asistență socială al statului membru gazdă.

În acest caz, garanțiile relevante prevăzute la articolele 30 și 31 din Directiva 2004/38/CE se aplică prin analogie atunci când se adoptă o astfel de decizie de expulzare și nu este posibil, în niciun caz, ca această decizie să impună o interdicție de intrare pe teritoriu (371).

O decizie de expulzare adoptată în temeiul articolului 15 alineatul (1) din Directiva 2004/38/CE, în cazul în care cetățeanul Uniunii nu mai beneficiază de drept de ședere în temeiul articolului 7 din Directiva 2004/38/CE, nu poate fi considerată ca fiind pe deplin respectată pentru simplul motiv că persoana în cauză a părăsit fizic teritoriul statului membru. Cetățeanul Uniunii trebuie să fi pus capăt în mod real și efectiv șederii sale pe acest teritoriu în temeiul articolului 7 (372).

Numai după ce cetățeanul Uniunii a pus capăt în mod real și efectiv șederii sale, își poate exercita din nou dreptul de ședere în temeiul articolului 6 din Directiva 2004/38/CE în același stat membru gazdă, întrucât nu se poate considera că noua sa ședere se înscrie, în realitate, în continuarea șederii sale anterioare pe același teritoriu (373).

În aceste circumstanțe, pentru a stabili, prin intermediul unei aprecieri globale a tuturor împrejurărilor, dacă cetățeanul Uniunii și membrii familiei sale au pus capăt în mod real și efectiv șederii lor pe teritoriul unui stat membru, autoritățile naționale competente trebuie să ia în considerare următoarele elemente (374):

a)

Perioada de ședere în afara teritoriului statului membru. Astfel, cu cât absența persoanei interesate de pe teritoriul statului membru gazdă este mai lungă, cu atât aceasta dovedește caracterul real și efectiv al încetării șederii sale. În schimb, o absență foarte scurtă, de câteva zile sau chiar de câteva ore, tinde mai degrabă să demonstreze că șederea nu a încetat.

b)

Elementele care atestă ruperea legăturilor dintre persoana în cauză și statul membru [de exemplu, o cerere de radiere dintr-un registru de evidență a populației, rezilierea unui contract de închiriere sau a unui contract de prestare de servicii publice (precum apă sau energie electrică), o mutare, retragerea de la un serviciu de inserție profesională sau încetarea altor raporturi care presupun o anumită integrare în acest stat membru]. Pertinența unor astfel de elemente, care poate varia în funcție de împrejurări, trebuie apreciată de autorități având în vedere ansamblul împrejurărilor concrete ce caracterizează situația specifică a persoanei în cauză (ar trebui să se țină seama de gradul de integrare a persoanei în statul membru gazdă, de durata șederii sale pe teritoriul acestuia imediat înainte de adoptarea deciziei de expulzare împotriva sa, precum și de situația sa familială și economică).

c)	Caracteristicile șederii persoanei în cauză în afara teritoriului statului membru în perioada de absență din acest stat membru, pentru a verifica dacă persoana și-a deplasat centrul intereselor personale, profesionale sau familiale în perioada menționată.

În eventualitatea neexecutării deciziei de expulzare, statul membru nu este obligat să adopte o nouă decizie, ci se poate prevala de prima decizie pentru a obliga persoana în cauză să părăsească teritoriul său (375).

Cu toate acestea, o schimbare semnificativă a împrejurărilor care ar permite cetățeanului Uniunii să îndeplinească condițiile dreptului de ședere pentru mai mult de trei luni în temeiul articolului 7 (de exemplu, cetățeanul Uniunii dobândește statut de lucrător), ar priva decizia de expulzare de orice efect și ar impune, în pofida nerespectării acestei decizii, ca șederea pe teritoriul statului membru să fie considerată legală (376).

În sfârșit, o decizie de expulzare adoptată în temeiul articolului 15 alineatul (1) din Directiva 2004/38/CE nu poate fi opusă exercitării dreptului de intrare consacrat la articolul 5 din Directiva 2004/38/CE, atunci când cetățeanul Uniunii călătorește către teritoriul statului membru „ punctual în alte scopuri decât de ședere”. Prin urmare, decizia de expulzare nu îi poate fi opusă persoanei în cauză atât timp cât prezența sa pe teritoriul statului membru gazdă se justifică în temeiul articolului 5 din Directiva 2004/38/CE (377).

15   Garanții procedurale (articolele 30 - 33 din Directiva 2004/38/CE)

Garanțiile procedurale prevăzute de Directiva 2004/38/CE trebuie interpretate într-un mod care să asigure respectarea cerințelor care decurg din articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale privind dreptul la o cale de atac eficientă (378).

Garanțiile procedurale prevăzute la capitolul VI din Directiva 2004/38/CE se aplică tuturor situațiilor în care drepturile de intrare și de ședere în temeiul Directivei 2004/38/CE sunt restricționate sau refuzate (inclusiv refuzul acordării unei vize, refuzul acordării dreptului de intrare, refuzul cererilor de acordare a permisului de ședere, refuzul acordării certificatului de ședere, retragerea permiselor de ședere...), indiferent de motivele pe care se întemeiază măsura, și anume:

—	abuz de drept și fraudă (articolul 35 din Directiva 2004/38/CE);

—	măsuri adoptate pentru motive de ordine publică, siguranță publică sau sănătate publică;

—

măsuri adoptate pentru orice alte motive (articolul 15 din Directiva 2004/38/CE), inclusiv în situația în care o viză, o cerere de permis de ședere sau o înregistrare se refuză din cauza faptului că solicitantul nu îndeplinește condițiile privind acordarea dreptului de ședere sau atunci când se adoptă decizii pentru motivul că persoana în cauză nu mai îndeplinește condițiile privind dreptul de ședere (de exemplu, în cazul în care un cetățean al Uniunii inactiv din punct de vedere economic devine o sarcina excesivă pentru sistemul de asistență socială al statului membru gazdă) (379).

Cu excepția măsurilor generale de sănătate publică prevăzute în dreptul intern, care restrâng exercitarea dreptului la liberă circulație în interiorul Uniunii și în cazul cărora nu este necesară analizarea situației specifice a fiecărei persoane (cum ar fi cele adoptate în timpul pandemiei de COVID-19 - a se vedea secțiunea 13.2 - Restrângerea dreptului de liberă circulație și ședere pentru motive de sănătate publică), persoana în cauză trebuie să fie întotdeauna notificată în scris cu privire la orice măsură restrictivă. În decizie trebuie să se precizeze instanța judecătorească sau autoritatea administrativă la care persoana în cauză poate introduce o cale de atac și termenul în care se poate introduce calea de atac.

Deciziile trebuie motivate corespunzător și trebuie să menționeze toate motivele în fapt și în drept pe care se întemeiază, astfel încât persoana în cauză să poată lua măsurile efective pentru a-și asigura apărarea (380) și instanțele naționale să poată reexamina cauza în conformitate cu dreptul la o cale de atac eficientă, care este un drept fundamental consacrat la articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale (381). În acest sens, se pot folosi formulare pentru notificarea hotărârilor, însă este imperativ ca acestea să cuprindă o rubrică privind motivele pe care se întemeiază hotărârea (simpla indicare a uneia sau a mai multor opțiuni prin bifarea unei căsuțe nu este acceptabilă).

Căile de atac trebuie să permită examinarea legalității deciziilor prin care se restrânge libertatea de circulație cu privire la chestiunile de fapt și de drept și să asigure că decizia în cauză nu are un caracter disproporționat (382).

Deși termenele în care ar trebui să se desfășoare procedurile judiciare privind căile de atac nu sunt precizate în Directiva 2004/38/CE, articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale impune un proces echitabil și public „într-un termen rezonabil”.

În urma anulării jurisdicționale a unei decizii de refuz al eliberării unui permis de ședere pentru un membru de familie al unui cetățean al Uniunii, autoritățile naționale competente sunt obligate să adopte o nouă decizie într-un termen rezonabil, care, în orice caz, nu poate să depășească termenul menționat la articolul 10 alineatul (1) din Directiva 2004/38/CE (șase luni de la data la care a fost depusă cererea) (383). Astfel cum a arătat Curtea, „începerea automată a unei noi perioade de șase luni, în urma anulării jurisdicționale a unei decizii de refuz al eliberării unui permis de ședere, este disproporționată din perspectiva finalității procedurii administrative vizate la articolul 10 alineatul (1) din Directiva 2004/38, precum și din cea a obiectivului acestei directive”  (384).

Deși articolul 30 din Directiva 2004/38/CE impune statelor membre să ia orice măsură utilă pentru ca persoana interesată să înțeleagă conținutul și efectele unei decizii adoptate în temeiul articolului 27, acesta nu impune ca decizia să îi fie notificată într-o limbă pe care o înțelege sau despre care se poate presupune în mod rezonabil că o înțelege, în condițiile în care nu a introdus o cerere în acest sens (385).

În conformitate cu articolul 30 alineatul (3), cu excepția unor cazuri de urgență, motivate corespunzător, termenul acordat pentru părăsirea teritoriului nu poate fi mai mic de o lună. Justificarea părăsirii de urgență a teritoriului trebuie să fie reală și proporțională (386). În aprecierea necesității de a reduce termenul în cazuri de urgență, autoritățile trebuie să ia în calcul efectul expulzării imediate sau de urgență asupra vieții personale și de familie a persoanei vizate (de exemplu, obligația de a da un preaviz la locul de muncă, rezilierea unui contract de închiriere, necesitatea de a trimite lucrurile personale la noua locuință, educația copiilor etc.). Adoptarea unei măsuri de expulzare din motive imperative sau grave nu înseamnă în mod obligatoriu existența unui caz de urgență. Aprecierea urgenței trebuie să fie motivată în mod clar și separat.

Interdicțiile de întoarcere (387) pot fi impuse împreună cu o decizie de expulzare întemeiată pe motive de ordine publică sau siguranță publică numai în cazurile în care se demonstrează că este probabil ca persoana interesată să constituie în continuare o amenințare gravă și reală la adresa unui interes fundamental al societății în viitor. Acestea nu pot fi determinate în mod automat de o condamnare penală (388). După o perioadă de timp rezonabilă, persoanele care sunt supuse unei interdicții de întoarcere pot solicita ridicarea interdicției (389).

Deși deciziile de expulzare și interdicțiile de întoarcere pot fi adoptate concomitent, ar trebui să se facă o diferențiere clară între cele două decizii și justificările acestora. Cu toate acestea, în practică, orice decizie de expulzare poate declanșa o apreciere pentru a stabili dacă se justifică sau nu o interdicție de întoarcere.

În cazurile în care dreptul la liberă circulație este utilizat în mod abuziv sau obținut în mod fraudulos, se va stabili în funcție de gravitatea infracțiunii dacă persoana poate fi considerată o amenințare gravă la adresa ordinii publice, ceea ce poate justifica, în anumite cazuri, interdicția de întoarcere.

În timp ce fraudele din domeniul securității sociale pot, de asemenea, determina impunerea unor sancțiuni – penale sau administrative – în conformitate cu sistemele juridice ale statelor membre, aceasta nu echivalează, în sine, cu abuzul de drept sau frauda în materie de liberă circulație în sensul articolului 35 din Directiva 2004/38/CE. Cu toate acestea, în cazul în care un cetățean mobil al Uniunii, cu reședință legală, obține în mod fraudulos o prestație ca urmare a unor declarații false, este posibil ca acesta să fie expulzat și să se impună o interdicție de întoarcere în temeiul normelor generale din Directiva 2004/38/CE, dacă cetățeanul Uniunii poate fi considerat o amenințare gravă la adresa ordinii publice, în conformitate cu principiul proporționalității, menționat mai sus.

În ceea ce privește o decizie de expulzare adoptată pentru alte motive (articolul 15 din Directiva 2004/38/CE), nu este posibil, în niciun caz, ca această decizie să impună o interdicție de întoarcere pe teritoriu (390).

16   Frauda și abuzul de drept (articolul 35 din Directiva 2004/38/CE)

16.1   Considerații generale

Dreptul Uniunii nu poate fi invocat în caz de abuz de drept  (391). Conform articolului 35, statele membre pot adopta măsurile efective și necesare pentru a lupta împotriva abuzurilor de drept și a fraudei care se încadrează în domeniul de aplicare material al dreptului Uniunii privind libera circulație a persoanelor, refuzând, anulând sau retrăgând orice drept conferit prin directivă în caz de abuz de drept sau fraudă, precum căsătoriile de conveniență. Orice măsură de acest fel trebuie să fie proporțională și supusă garanțiilor procedurale prevăzute în directivă (392).

Dreptul Uniunii promovează mobilitatea cetățenilor Uniunii și îi protejează pe cei care doresc să facă uz de acest drept  (393). Nu suntem în prezența unui abuz de drept în cazul în care cetățeni ai Uniunii și membrii familiilor acestora obțin un drept de ședere în conformitate cu dreptul Uniunii într-un alt stat membru decât în statul membru a cărui cetățenie o dețin, deoarece aceștia beneficiază de un avantaj inerent exercitării dreptului la liberă circulație garantat de tratat (394), indiferent de scopul mutării în acel stat membru (395).

Un comportament ciudat sau neobișnuit nu constituie, în sine, abuz de drept sau fraudă.

În Manualul privind abordarea problemei presupuselor căsătorii de conveniență se regăsesc orientări detaliate, inclusiv de natură operațională, privind modul de combatere a abuzului și fraudei, precum și la sarcina probei (396). În contextul cererilor de viză, secțiunea 5 din partea III a Manualului privind vizele sunt oferite instrucțiuni operaționale care decurg direct din articolul 35 al Directivei 2004/38/CE și prezintă relevanță pentru toate statele membre.

16.2   Frauda

În sensul Directivei 2004/38/CE, frauda poate fi definită ca fiind comportamentul fraudulos al unei persoane care urmărește să încalce legea prin prezentarea unor documente în care se afirmă că au fost îndeplinite în mod corespunzător condițiile formale sau care sunt eliberate în urma prezentării unor elemente materiale false cu privire la condițiile necesare pentru obținerea dreptului de ședere. De exemplu, prezentarea unui act de căsătorie falsificat în vederea obținerii dreptului de intrare și ședere în temeiul Directivei 2004/38/CE ar fi un caz de fraudă și nu de abuz, deoarece, în practică, nu s-a încheiat căsătoria.

Persoanelor cărora li s-a eliberat un document de ședere doar ca urmare a comportamentului fraudulos în legătură cu care au fost condamnate li se pot refuza, anula sau retrage drepturile conferite în temeiul directivei (397) (a se vedea secțiunea 16.6 - Măsuri și sancțiuni în caz de abuz de drept și fraudă).

16.3   Abuzul de drept

În sensul Directivei 2004/38/CE, abuzul de drept poate fi definit ca un comportament artificial, adoptat strict în scopul de a obține dreptul la liberă circulație și ședere în conformitate cu dreptul Uniunii care, în pofida respectării formale a condițiilor prevăzute de normele Uniunii, nu respectă scopul acestor norme (398).

Trebuie acordată o atenție specială statutului de cetățean al Uniunii atunci când se interpretează noțiunea de abuz de drept în contextul Directivei 2004/38/CE. În conformitate cu principiul supremației dreptului Uniunii, analiza invocării abuzive a dreptului Uniunii trebuie efectuată în cadrul dreptului Uniunii și nu în raport cu legislațiile naționale în materie de migrație. Directiva 2004/38/CE nu împiedică statele membre să investigheze cazurile individuale în care există suspiciuni bine întemeiate de abuz de drept. Cu toate acestea, dreptul Uniunii interzice verificările sistematice (399). Statele membre se pot baza pe analize și experiențe anterioare care denotă o corelare clară între cazuri dovedite de abuz de drept și anumite caracteristici ale unor astfel de cazuri.

16.4   Căsătoriile de conveniență

Noțiunea de căsătorie de conveniență, în sensul normelor Uniunii privind libera circulație, se referă la o căsătorie încheiată cu unicul scop de a conferi dreptul la liberă circulație și ședere în temeiul dreptului Uniunii în materie de liberă circulație a cetățenilor Uniunii unui soț care, în lipsa căsătoriei de conveniență, nu ar avea acest drept (400). Calitatea relației este irelevantă în ceea ce privește aplicarea articolului 35.

În principiu, abuzul de drept poate lua și forma altor relații de conveniență, însă toate orientările referitoare la căsătoriile de conveniență se pot aplica mutatis mutandis. Printre exemplele de astfel de relații de conveniență se numără: parteneriatele (înregistrate) de conveniență; adopția fictivă sau situația în care un cetățean al Uniunii declară că este tatăl unui copil care nu are cetățenia unui stat membru, pentru ca acesta și mama lui să beneficieze de cetățenie și de drept de ședere, știind că nu este tatăl copilului și nefiind dispus să își asume responsabilitățile parentale; situația de dependență de conveniență.

Investigațiile în curs ale cazurilor în care există bănuieli privind căsătorii de conveniență nu pot justifica derogări de la drepturile membrilor de familie, resortisanți ai unor țări terțe, în temeiul Directivei 2004/38/CE, precum interzicerea dreptului la muncă, confiscarea pașaportului sau întârzieri în eliberarea permisului de ședere mai mari de șase luni de la data depunerii cererii. Aceste drepturi pot fi retrase în orice moment ca urmare a investigațiilor ulterioare.

16.5   Fapte de abuz săvârșite de resortisanții care se întorc în țară

A se vedea secțiunea 18 - Dreptul de ședere al membrilor de familie ai resortisanților care se întorc în țară.

16.6   Măsuri și sancțiuni în caz de abuz de drept și fraudă

Măsurile adoptate de autoritățile naționale în temeiul articolului 35 din Directiva 2004/38/CE trebuie să se întemeieze pe o examinare individuală a cauzei. Aceasta înseamnă că măsurile care urmăresc un scop de prevenție generală a cazurilor răspândite de abuz de drept sau de fraudă, nu pot să lase neaplicate dispozițiile Directivei 2004/38/CE (401).

Articolul 35 permite statelor membre să adopte măsurile necesare în caz de abuz de drept sau fraudă. Aceste măsuri pot fi adoptate în orice moment și pot presupune:

—	refuzul de a acorda drepturile conferite de dreptul Uniunii privind libera circulație (de exemplu, eliberarea unei vize de intrare sau a unui permis de ședere);

—	anularea sau retragerea drepturilor conferite de dreptul Uniunii privind libera circulație (de exemplu, decizia de a anula valabilitatea unui permis de ședere și de a expulza persoana vizată care a dobândit drepturile prin abuz de drept sau fraudă).

Dreptul Uniunii nu prevede, în prezent, sancțiuni specifice pe care statele membre să le poată aplica în cadrul combaterii abuzului de drept sau a fraudei. Statele membre pot prevedea sancțiuni de drept civil (de exemplu, anularea efectelor unei căsătorii de conveniență dovedite, în ceea ce privește dreptul de ședere), administrativ sau penal (amenzi sau închisoare), cu condiția ca aceste sancțiuni să fie eficace, nediscriminatorii și proporționale.

17   Publicitatea/difuzarea informațiilor (articolul 34 din Directiva 2004/38/CE)

Articolul 34 din Directiva 2004/38/CE impune statelor membre să difuzeze informațiile privind drepturile și obligațiile cetățenilor Uniunii și ale membrilor familiilor acestora cu privire la subiectele reglementate de Directiva 2004/38/CE. Aceasta include, în special, desfășurarea de campanii de sensibilizare prin mijloace de informare în masă și prin alte mijloace de comunicare locale și naționale.

Asigurarea faptului că cetățenii Uniunii și membrii familiilor acestora dispun de informații corecte este de cea mai mare importanță pentru a permite exercitarea efectivă a drepturilor.

Exemple de bune practici: — oferirea de informații prin intermediul unui site web unic, pentru a evita fragmentarea și dublarea informațiilor provenind din diverse surse, care ar putea intra în contradicție sau ar putea crea confuzie. În cazul în care toate informațiile relevante sunt oferite prin intermediul unui canal unic, cetățenilor le este mai ușor să găsească informații complete, iar autorităților naționale le este mai ușor să se asigure că informațiile disponibile sunt coerente și actualizate; — crearea de secțiuni cu întrebări frecvente (FAQ) și actualizarea permanentă a acestora.

Asigurarea disponibilității informațiilor constituie, de asemenea, o obligație în temeiul Regulamentului (UE) 2018/1724 (402) privind înființarea unui portal digital unic (denumit „Europa ta”), care impune statelor membre și Comisiei să se asigure că cetățenii și întreprinderile au acces ușor, online, la informații privind drepturile, obligațiile și normele care se aplică în domeniile enumerate în lista din anexa I la regulament. Printre aceste domenii se numără:

—	documentele solicitate cetățenilor Uniunii, membrilor familiilor lor care nu sunt cetățeni ai Uniunii, minorilor care călătoresc singuri, cetățenilor din afara Uniunii atunci când călătoresc din străinătate în cadrul Uniunii (carte de identitate, viză, pașaport);

—	șederea într-un alt stat membru, care cuprinde informații privind mutarea temporară sau permanentă într-un alt stat membru și cerințele privind documentele de ședere pentru cetățenii Uniunii și membrii familiilor acestora.

Pe site-ul web „Europa ta”  (403), cetățenii Uniunii și membrii familiilor acestora pot găsi informații privind drepturile lor în temeiul Directivei 2004/38/CE și pot solicita consiliere specifică din partea serviciilor de asistență ale UE, cum ar fi SOLVIT.

SOLVIT (404) este o rețea de administrații naționale la nivelul UE, care urmărește să soluționeze probleme transfrontaliere referitoare la piață unică a Uniunii, inclusiv la Directiva 2004/38/CE. Rețeaua permite statelor membre că colaboreze – fără a recurge la proceduri judiciare și gratuit – și să găsească soluții la probleme cauzate de încălcarea dreptului Uniunii de către autoritățile publice.

În cazul în care SOLVIT identifică probleme recurente cu privire la corectitudinea aplicării Directivei 2004/38/CE, le raportează Comisiei astfel încât să poată fi abordată cauza problemei. Astfel, centrele SOLVIT colaborează îndeaproape cu autoritățile lor naționale pentru a soluționa probleme individuale și pentru a contribui la aplicarea corectă a Directivei 2004/38/CE.

18   Dreptul de ședere al membrilor de familie ai resortisanților care se întorc în țară

Conform interpretării Curții cu privire la drepturile pe care dreptul Uniunii le conferă cetățenilor Uniunii care își exercită dreptul la liberă circulație și ședere într-un stat membru, altul decât cel ai cărui resortisanți sunt, aceste drepturi se extind, de asemenea, la cetățenii Uniunii care se întorc în statul membru ai cărui resortisanți sunt după ce și-au exercitat dreptul la liberă circulație prin faptul că au avut reședința în alt stat membru (405).

Prin urmare, membrilor de familie ai cetățeanului Uniunii care se întoarce în țară li se poate conferi un drept de ședere derivat în statul membru a cărui cetățenie o deține respectivul cetățean al Uniunii, pe baza normelor privind libera circulație a persoanelor. În astfel de cazuri, Directiva 2004/38/CE se aplică prin analogie (406).

Totuși, astfel cum a fost dezvoltat în jurisprudență, această posibilitate este condiționată de îndeplinirea următoarelor condiții:

a)   Referitor la reședința în statul membru gazdă din care se întoarce cetățeanul Uniunii

—   Cetățeanul Uniunii trebuie să se fi stabilit în mod real în statul membru respectiv în conformitate cu condițiile prevăzute la articolul 7 alineatul (1) sau la articolul 16 alineatul (1) din Directiva 2004/38/CE

În esență, cetățeanul Uniunii și membrul de familie îndeplinesc această condiție atunci când, în timpul șederii în statul membru gazdă, cetățeanul Uniunii:

—	a fost lucrător care a desfășurat o activitate salariată sau o activitate independentă;

—	a dispus de suficiente resurse și a deținut asigurare medicală [inclusiv studenții, conform articolului 7 alineatul (1) litera (c)];

—	a fost membru de familie al altui cetățean al Uniunii care îndeplinește aceste condiții; sau

—	a dobândit deja dreptul de ședere permanentă (care nu mai este supus niciunei condiții).

Cumularea mai multor șederi de scurtă durată, cum ar fi șederile repetate în weekend sau vacanțe, intră sub incidența articolului 6 din Directiva 2004/38/CE și nu îndeplinesc aceste condiții (407).

Astfel cum a confirmat Curtea, șederea în statul membru gazdă în temeiul și cu respectarea condițiilor prevăzute mai sus, în principiu, „dovedește, în principiu, stabilirea și, prin urmare, caracterul efectiv al șederii cetățeanului Uniunii în acest ultim stat membru și este de natură să însoțească începerea sau consolidarea unei vieți de familie în acest stat membru”  (408).

Relevant în această privință este faptul că au fost îndeplinite condițiile de bază în statul membru gazdă, indiferent de calitatea de titular al unui document de ședere (409).

Nu se poate concluziona că șederea în statul membru gazdă nu este reală și efectivă din singurul motiv că cetățeanul Uniunii menține anumite legături cu statul membru de origine, sau, mai mult, dacă statutul acestuia în statul membru gazdă nu este stabil (de exemplu, acesta deține un contract de muncă pe durată determinată).

—   Cetățeanul Uniunii trebuie să își fi început sau consolidat viața de familie în acest stat membru împreună cu membrul de familie în cauză

Membrul de familie al cetățeanului Uniunii trebuie, de asemenea, să își fi avut reședința în statul membru gazdă în temeiul și cu respectarea articolului 7 sau articolului 16, după caz, din Directiva 2004/38 (410).

Exemple: Exemplul 1 J. se întoarce în statul de proveniență dintr-un alt stat membru împreună cu S., soția sa care este cetățean al unei țări terțe, după ce a avut reședința în calitate de lucrător în alt stat membru, împreună cu S., timp de un an și jumătate. În calitate de resortisant care se întoarce în țară, J. se poate prevala de dreptul Uniunii pentru ca soția sa, S., să beneficieze de dreptul de ședere în statul membru a cărui cetățenie o deține. În temeiul articolului 10 din Directiva 2004/38/CE, care se aplică prin analogie, soția care nu este resortisant al unui stat membru, S., poate solicita eliberarea unui permis de ședere, care trebuie eliberat în termen de șase luni. Faptul că S., înainte de mutarea cuplului în celălalt stat membru, încercase de două ori, fără succes, să obțină drept de ședere în statul membru al cărui resortisant este J., nu prezintă relevanță. Exemplul 2 J. se întoarce în statul membru a cărui cetățenie o deține dintr-un alt stat membru împreună cu S., soția sa, care nu este resortisant al unui stat membru. J. a continuat să lucreze în statul membru a cărui cetățenie o deține pe parcursul pretinsei sale șederi într-un alt stat membru. Autoritățile contactează autoritățile statului membru gazdă și descoperă că J. s-a întors în statul de proveniență după doar trei săptămâni. Cei doi au locuit într-un hotel pentru turiști și au plătit cele trei săptămâni de cazare în avans. Ținând seama de toate aceste aspecte, S. nu beneficiază prin analogie de dispozițiile Directivei 2004/38/CE.

b)   Referitor la reședința în statul membru a cărui cetățenie o deține cetățeanul Uniunii

Întrucât persoanele care se întorc sunt resortisanți ai unui stat membru care au locuit într-un alt stat membru și au reședința în prezent în statul membru ai cărui resortisanți sunt, situația lor intră sub incidența articolului 21 din TFUE, în temeiul căruia beneficiază de dreptul de a avea o viață de familie normală în statul membru ai cărui resortisanți sunt, împreună cu membrii familiilor acestora.

Curtea a apreciat că dreptul Uniunii nu interzice ca un stat membru să refuze acordarea dreptului de ședere membrului de familie al unui cetățean al Uniunii care s-a întors în statul de proveniență după ce a locuit într-un alt stat membru, în cazul în care membrul de familie nu a intrat pe teritoriul statului membru de cetățenie și nu a depus în acel stat o cerere de permis de ședere „ca o consecință firească” a întoarcerii cetățeanului Uniunii în statul membru de cetățenie. Totuși, în acest caz, pentru efectuarea unei aprecieri globale, trebuie să se țină seama și de alte elemente pertinente care pot demonstra că viața de familie întemeiată și consolidată în statul membru gazdă nu a încetat, în pofida timpului scurs între întoarcerea cetățeanului Uniunii în respectivul stat membru și intrarea membrului de familie pe teritoriul aceluiași stat membru (411).

Exemplu: J. este resortisant al statului membru A. După o perioadă de ședere în statul membru B împreună cu soțul său, T., care nu este resortisant al unui stat membru, J. se întoarce în statul membru A. T. nu îl însoțește și rămâne în statul membru B pentru a-și finaliza studiile universitare. Ulterior, T. solicită să i se alăture lui J. în statul membru A. Pentru a stabili dacă T. are drept de ședere derivat în statul membru A, faptul că s-a scurs o perioadă importantă de timp de la întoarcerea lui J în statul membru A poate fi luată în considerare, dar, în plus, trebuie să se aprecieze dacă viața lor de familie a continuat.

Curtea a confirmat că jurisprudența în materie de resortisanți care se întorc se aplică „membrilor familiei extinse” astfel cum se prevede la articolul 3 alineatul (2), care au astfel dreptul de a li se facilita dreptul de intrare și de ședere atunci când se întorc (412).

În sfârșit, s-a precizat faptul că, în cazul căsătoriilor încheiate în UE, soții de același sex intră sub incidența jurisprudenței menționate și, prin urmare, se pot întoarce în statul membru a cărui cetățenie o deține cetățeanului Uniunii, indiferent dacă autoritățile din acest stat membru recunosc sau nu căsătoria între persoane de același sex (413). Curtea a explicat că această decizie nu impune statului membru de cetățenie să prevadă în dreptul său național instituția căsătoriei între persoane de același sex, ci obligația de a recunoaște căsătoriile încheiate în alt stat membru în scopul exercitării dreptului de intrare și de ședere, precum și a tuturor drepturilor pe care dreptul Uniunii le conferă membrului de familie (414).

c)   nu a existat niciun abuz:

Pentru ca un comportament să fie abuziv, trebuie să existe (415):

—	o combinație de circumstanțe obiective din care rezultă că, în pofida respectării formale a condițiilor prevăzute de normele Uniunii, obiectivul acestora nu a fost atins;

—	un element subiectiv care constă în intenția de a obține un avantaj de pe urma normelor Uniunii prin crearea în mod artificial a condițiilor necesare pentru obținerea avantajului respectiv.

În afară de căsătoriile de conveniență, Curtea nu a avut încă ocazia să clarifice ce alte forme de abuz ar putea fi incluse în acest concept (416).

Curtea a statuat în mod constant că motivele pentru care un cetățean al Uniunii își exercită dreptul la liberă circulație, indiferent dacă cetățeanul Uniunii este sau nu activ din punct de vedere economic, sunt lipsite de relevanță atât timp cât persoana îndeplinește condițiile de ședere prevăzute de dreptul Uniunii în materie de liberă circulație (417). Rezultă că, atunci când cetățenii Uniunii ai căror membri de familie nu li se pot alătura în statul membru de origine deoarece aplicarea normelor naționale în materie de imigrație nu permit acest lucru, exercitarea dreptului la liberă circulație în alt stat membru cu unicul scop de a se prevala, la întoarcerea în statul membru ai cărui resortisanți sunt, de drepturile care le revin în calitate de resortisanți care se întorc în conformitate cu dreptul Uniunii, nu este abuzivă (418). Totuși, acest lucru presupune ca persoanele în cauză să îndeplinească condițiile de aplicare a normelor în materie de resortisanți care se întorc.

Prin urmare, în eventualitatea unui refuz, este important ca autoritățile naționale să facă distincție în deciziile lor între cazurile în care nu sunt îndeplinite condițiile și cazurile în care a existat un abuz de drept.

Faptele de abuz săvârșite de resortisanții care se întorc în țară pot apărea, prin definiție, numai în statul membru a cărui cetățenie o deține cetățeanul Uniunii care se întoarce în țară.

19   Jurisprudența în cauza Ruiz Zambrano

Directiva 2004/38/CE se aplică numai cetățenilor Uniunii care se deplasează sau își au reședința într-un stat membru, altul decât cel ai cărui resortisanți sunt, precum și membrilor familiilor acestora care îi însoțesc sau li se alătură în acest stat membru.

Cetățenii Uniunii care nu și-au exercitat niciodată dreptul de liberă circulație și care au avut întotdeauna reședința în statul membru a cărui cetățenie o dețin, nu intră sub incidența Directivei 2004/38/CE (419). Prin urmare, aceștia sunt considerați a fi cetățeni „statici” ai Uniunii. Nici membrii familiilor acestora nu intră sub incidența directivei menționate având în vedere că drepturile care le sunt conferite nu sunt drepturi autonome, ci drepturi derivate, de care aceștia beneficiază în temeiul statutului lor de membri de familie ai unui cetățean mobil al Uniunii (420).

Pe această bază, Directiva 2004/38/CE nu se aplică membrilor de familie resortisanți ai unor țări terțe ai cetățenilor „statici” ai Uniunii și, prin urmare, aceștia nu pot dobândi un drept de ședere derivat în temeiul Directivei 2004/38/CE.

Cu toate acestea, în cazul în care nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de Directiva 2004/38/CE, Curtea a recunoscut faptul că acești resortisanți ai unor țări terțe ar putea dobândi un drept de ședere derivat de la cetățeanul static al Uniunii, în situații foarte specifice. Curtea a recunoscut acest drept în temeiul articolului 20 din TFUE, care a instituit cetățenia Uniunii. Curtea consideră că cetățenia Uniunii constituie statutul fundamental al resortisanților statelor membre (421).

Curtea a recunoscut acest drept pentru prima dată în cauza Ruiz Zambrano  (422) , în ceea ce privește resortisant al unei țări terțe, părinte al unor copii minori cetățeni ai Uniunii.

Curtea a apreciat că un stat membru trebuie să acorde drept de ședere cetățeanului unui țări terțe care are în întreținere copii minori, cetățeni ai Uniunii, care nu și-au exercitat niciodată dreptul la liberă circulație, atunci când refuzul acordării acestui drept ar conduce la situația în care respectivii copii vor fi obligați să părăsească teritoriul Uniunii pentru a-și însoți părinții (423). O astfel de situație ar priva acești cetățeni ai Uniunii de beneficiul efectiv al esenței drepturilor conferite de statutul lor de cetățean al Uniunii instituit în temeiul articolului 20 din TFUE (424).

Directiva 2004/38/CE nu se aplică prin analogie unor astfel de situații. În special, aceasta înseamnă că statele membre nu pot elibera permisele de ședere prevăzute la articolele 10 și 20 din Directiva 2004/38/CE beneficiarilor jurisprudenței aferente cauzei Ruiz Zambrano. În schimb, acestora li se eliberează permise de ședere în temeiul Regulamentului (CE) nr. 1030/2002. În cazul în care permisul de ședere este eliberat de un stat membru care face parte din spațiul Schengen (425), permisele de ședere eliberate în temeiul Regulamentului (CE) nr. 1030/2002 au efect de scutire de obligația de a deține o viză față de statele membre care fac parte din spațiul Schengen.

Permisele de ședere eliberate beneficiarilor jurisprudenței aferente cauzei Ruiz Zambrano trebuie să le confere acestora dreptul la muncă (426).

19.1   Beneficiul efectiv al esenței drepturilor conferite de statutul de cetățean al Uniunii

Curtea recunoaște dreptul de ședere pentru resortisanții unui țări terțe care sunt membrii de familie ai unor cetățeni ai Uniunii în temeiul articolului 20 din TFUE în cazul în care refuzul acordării unui astfel de drept ar priva respectivii cetățenii ai Uniunii de beneficiul efectiv al esenței drepturilor care le sunt conferite în baza cetățeniei Uniunii.

Acest lucru s-ar aplica în următoarele situații:

—	atunci când cetățeanul Uniunii este obligat să părăsească nu numai teritoriul statului membru al cărui resortisant este, ci și teritoriul Uniunii considerat în ansamblu, pentru a însoți un membru de familie resortisant al unei țări terțe (427);

—

atunci când ar fi subminat efectul util al cetățeniei Uniunii. În acest context, efectul util al cetățeniei Uniunii obligă statele membre să ia în considerare cererile de acordare a unui drept de ședere derivat chiar și atunci când cetățeanul unei țări terțe face obiectul unei interdicții de intrare (428). În aceeași ordine de idei, statele membre nu pot respinge în mod automat astfel de cereri pentru simplul motiv că respectivul cetățean al Uniunii nu dispune de resurse suficiente (429).

Cu toate acestea, unui resortisant al unei țări terțe, membru de familie al unui cetățean al Uniunii, nu i se va recunoaște un drept de ședere derivat pentru simplul motiv că ar putea să pară de dorit pentru acest cetățean al Uniunii, din motive de natură economică sau pentru a menține unitatea familială pe teritoriul Uniunii, ca un membru al familiei, resortisant al unei țări terțe, să poată locui cu cetățeanul Uniunii pe teritoriul Uniunii (430).

În plus, Curtea a considerat că articolul 20 din TFUE nu se opune ca părintele resortisant al unei țări terțe al unui copil minor cetățean al Uniunii care are cetățenia unui stat membru și care, de la naștere, nu a locuit niciodată în Uniune, să beneficieze de un drept de ședere derivat care decurge din articolul 20 din TFUE, cu condiția să se stabilească faptul că acest copil va intra și va locui împreună cu părintele respectiv în statul membru a cărui cetățenie o deține. În schimb, într-o situație în care părintele resortisant al unei țări terțe urmează să locuiască singur în Uniune, în timp ce copilul respectiv urmează să rămână într-o țară terță, o decizie prin care se refuză acestui părinte dreptul de ședere în Uniune nu ar avea efect asupra exercitării de către copilul respectiv a drepturilor sale conferite de cetățenia Uniunii (431).

În plus, statele membre pot refuza în continuare acordarea dreptului de ședere derivat în temeiul articolului 20 din TFUE pentru motive de ordine publică și siguranță publică (432) (a se vedea secțiunea 19.4 - Posibilitatea restrângerii unui drept de ședere derivat în temeiul articolului 20 din TFUE).

19.2   Relația de dependență

Un element esențial pentru a stabili dacă ar trebui acordat un drept de ședere derivat în temeiul articolului 20 din TFUE este constituit de existența unei relații de dependență între resortisantul unei țări terțe și membrul de familie cetățean al Uniunii. Această relație trebuie să fie de așa natură încât să oblige cetățeanul Uniunii să îl însoțească pe resortisantul țării terțe și să părăsească teritoriul Uniunii considerat în ansamblu (433).

O relație de dependență, cel mai probabil, apare între un copil cetățean al Uniunii și părinții acestuia, resortisanți ai unor țări terțe. Un adult este, în general, capabil să trăiască în mod autonom, separat de membrii familiei sale. Pe această bază, o relație de dependență între un resortisant al unei țări terțe și un adult, cetățean al Uniunii, de natură să justifice acordarea unui drept de ședere derivat în temeiul articolului 20 din TFUE, nu poate fi concepută decât în cazuri excepționale, în care separarea cetățeanului Uniunii în cauză de membrul de familie resortisant al unei țări terțe nu ar fi posibilă (434) sub nicio formă.

În ceea ce privește relația de dependență, un factor relevant este că cetățeanul Uniunii este dependent din punct de vedere afectiv, juridic sau financiar de resortisantul țării terțe. În acest context, nu este necesară o legătură biologică (435). În plus, existența unei legături familiale cu acest resortisant al unei țări terțe, indiferent dacă este de natură biologică sau juridică, nu este suficientă pentru a stabili că există o astfel de relație de dependență (436). Faptul că părintele resortisant al unei țări terțe își exercită autoritatea părintească în mod exclusiv pentru copilul minor este un factor relevant, însă nu decisiv (437). O obligație legală a soților de a locui împreună nu constituie o relație de dependență (438).

Există o serie de elemente care pot contribui la stabilirea existenței unei relații de dependență între un copil cetățean al Uniunii și părintele resortisant al unei țări terțe. Printre aceste elemente se numără vârsta copilului, dezvoltarea sa fizică și emoțională, gradul relației sale afective atât cu părintele cetățean al Uniunii, cât și cu părintele resortisant al unei țări terțe, precum și riscul pe care separarea de părintele resortisant al unei țări terțe l-ar genera asupra echilibrului copilului (439). Este esențial să se ia în considerare, în interesul superior al copilului, toate împrejurările speței (440).

În ceea ce privește necesitatea de a lua în considerare interesul superior al copilului, Curtea a adus unele clarificări cu privire la domeniul de aplicare al acestei obligații. Atunci când examinează o cerere de ședere în temeiul articolului 20 din TFUE, autoritățile competente trebuie să ia în considerare interesul superior al copilului în cauză numai pentru a evalua dacă există o relație de dependență sau consecințele unei derogări de la dreptul de ședere derivat prevăzut la articolul respectiv, întemeiată pe considerente de securitate publică sau de ordine publică. Acest interes superior „putea fi invocat nu pentru a respinge o cerere de permis de ședere, ci, dimpotrivă, pentru a se opune adoptării unei decizii prin care copilul să fie constrâns să părăsească teritoriul Uniunii Europene”. Astfel, autoritățile naționale competente nu pot stabili dacă deplasarea copilului respectiv către statul membru a cărui cetățenie o deține este în interesul acestui copil. Prin urmare, autoritățile respective nu pot respinge o cerere de acordare a unui drept de ședere derivat introdusă de un cetățean al unei țări terțe de care depinde un copil minor cetățean al Uniunii care nu a locuit niciodată în Uniune, pentru motivul că deplasarea către statul membru a cărui cetățenie o deține copilul nu este în interesul, real sau plauzibil, al copilului menționat (441).

În orice caz, relația de dependență între un copil cetățean al Uniunii și membrul de familie resortisant al unei țări terțe ar putea exista chiar și atunci când celălalt părinte, cetățean al Uniunii, este capabil și pregătit să își asume responsabilitatea exclusivă pentru îngrijirea în fapt a copilului, iar resortisantul țării terțe nu locuiește cu copilul cetățean al Uniunii (442).

Curtea a considerat că există o prezumpție relativă a unei relații de dependență cu privire la copilul cetățean al Uniunii care nu și-a exercitat dreptul la liberă circulație, în următoarea situație: în cazul în care părintele resortisant al unei țări terțe conviețuiește în mod stabil cu celălalt părinte, care este cetățean al Uniunii, împărțind îngrijirea zilnică a copilului și responsabilitățile de ordin juridic, afectiv și financiar referitoare la acesta. Relația de dependență poate fi prezumată independent de împrejurarea că celălalt părinte are un drept necondiționat de a rămâne în statul membru al cărui resortisant este (443).

Pentru a aprecia existența unei relații de dependență, autoritățile competente trebuie să țină seama de situația astfel cum se prezintă aceasta la momentul la care sunt chemate să se pronunțe (chiar și instanțele naționale care sunt chemate să se pronunțe cu privire la o cale de atac împotriva unei decizii a acestor autorități trebuie să țină seama de elementele de fapt survenite ulterior acestei decizii). (444) Prin urmare, faptul că părintele resortisant al unei țări terțe nu și-a asumat a priori întreținerea zilnică a copilului în cauză pentru o perioadă îndelungată nu poate avea un caracter determinant, întrucât situația respectivă s-ar fi putut schimba și, în momentul în care autoritățile naționale tratează cererea de acordare a dreptului de ședere sau în care instanțele soluționează o cale de atac conexă, acest părinte își asumă în mod efectiv sarcina întreținerii copilului (445).

În plus, Curtea a examinat situația unui frate minor resortisant al unei țări terțe al unui minor cetățean al Uniunii, al cărui părinte-persoană care asigură în fapt îngrijirea copilului, resortisant al unei țări terțe, poate beneficia de drept de ședere în temeiul articolului 20 din TFUE. Curtea a concluzionat că o relație de dependență de natură să justifice acordarea unui drept de ședere derivat copilului minor resortisant al unei țări terțe al soțului, el însuși resortisant al unei țări terțe, al unui cetățean al Uniunii care nu și-a exercitat niciodată libertatea de circulație, există atunci când: (i) din căsătoria dintre acest cetățean al Uniunii și soțul său resortisant al unei țări terțe s-a născut un copil cetățean al Uniunii care nu și-a exercitat niciodată dreptul la liberă circulație; și (ii) acest copil cetățean al Uniunii ar fi obligat să părăsească teritoriul Uniunii considerat în ansamblul său dacă copilul minor resortisant al unei țări terțe ar fi obligat să părăsească teritoriul statului membru în cauză.

Într-adevăr, într-o astfel de situație, părintele-persoana care asigură în fapt îngrijirea copilului, resortisant al unei țări terțe, ar putea fi obligat(ă) să însoțească fratele minor resortisant al unei țări terțe. Acest lucru ar putea, la rândul său, să oblige celălalt copil cetățean al Uniunii să părăsească acest teritoriu (446).

Exemple: Exemplul 1 M. este resortisant al unei țări terțe și locuiește în statul membru A. Ea este o mamă singură, îngrijitor unic al fiicei sale minore, D., resortisant al statului membru A, care nu și-a exercitat niciodată dreptul la liberă circulație. Există o relație de dependență între D. și M., de asemenea natură încât, dacă M. nu ar obține drept de ședere, D. ar fi obligată să părăsească teritoriul Uniunii considerat în ansamblu pentru a-și însoți mama, și anume pe M. În acest caz, M. are drept de ședere și de muncă în statul membru A în temeiul jurisprudenței „Ruiz Zambrano”. Exemplul 2 W. este resortisant al unei țări terțe care și-a avut reședința în statul membru A în temeiul dreptului intern, dar, din motive legate de dreptul intern, șederea sa legală a expirat. Aceasta se căsătorește cu H., resortisant al statului membru A, care nu și-a exercitat niciodată dreptul la liberă circulație. Cei doi ar dori să rămână în statul membru A, deoarece H. deține o casă acolo și ar fi mai ieftin pentru ei. Simplul fapt că ar putea să pară de dorit pentru H., din rațiuni de ordin economic, ca W. să poată locui împreună cu el pe teritoriul Uniunii, nu este suficient, în sine, pentru a susține că H. va fi obligat să părăsească teritoriul Uniunii considerat în ansamblu în cazul neacordării acestui drept. Prin urmare, jurisprudența Ruiz Zambrano nu constituie temei pentru a-i acorda lui W. un drept de ședere derivat în statul membru A. În plus, întrucât un adult este, în principiu, în măsură să aibă o viață independent de membrii familiei sale, identificarea unei relații de dependență între doi membri de familie adulți, de natură a da naștere unui drept de ședere derivat, nu poate fi avută în vedere în temeiul jurisprudenței Ruiz Zambrano decât în cazuri excepționale, în care, ținând seama de toate împrejurările pertinente, persoana în cauză nu ar putea fi separată în niciun caz de membrul de familie de care depinde. Acest lucru este independent de alte drepturi pe care W. le-ar putea avea în temeiul dreptului intern. Exemplul 3 M. este cetățean al unei țări terțe. Aceasta este căsătorită cu F., resortisant al statului membru A, care nu și-a exercitat niciodată dreptul la liberă circulație. Cei doi trăiesc în statul membru A. Au o fiică minoră, D., de asemenea resortisant al statului membru A și care nu și-a exercitat niciodată dreptul la liberă circulație. — D. locuiește cu ambii părinți în mod stabil și, prin urmare, îngrijirea lui D. și responsabilitatea juridică, afectivă și financiară sunt împărțite, zilnic, între cei doi părinți. În acest caz, există o prezumpție relativă că, între M., mama resortisant al unei țări terțe și fiica D., există o relație de dependență de natură să justifice acordarea unui drept de ședere derivat lui M. în statul membru A, în temeiul jurisprudenței Ruiz Zambrano. Acest lucru nu poate fi repus în discuție în urma faptului că tatăl F., resortisant al statului membru A, are un drept necondiționat de a rămâne în acest stat membru. — Autoritățile îi recunosc lui M. un drept de ședere derivat, întrucât plecarea lui M. ar determina-o de asemenea, în practică, pe D. să părăsească teritoriul Uniunii considerat în ansamblu, din cauza relației de dependență dintre D. și M.

19.3   Șederile întemeiate pe articolul 20 din TFUE și dobândirea dreptului de ședere permanentă

Curtea a examinat (447) posibilitatea ca o ședere întemeiată pe articolul 20 din TFUE să conducă la dobândirea unui drept de ședere permanentă în temeiul Directivei 2003/109/CE privind statutul resortisanților țărilor terțe („resortisanți ai unor țări terțe”) care sunt rezidenți pe termen lung (448).

Curtea a apreciat că „șederea unui resortisant al unei țări terțe pe teritoriul unui stat membru în temeiul articolului 20 din TFUE nu poate fi considerată ca fiind o ședere «exclusiv din motive cu caracter temporar» în sensul articolului 3 alineatul (2) litera (e) din Directiva 2003/109”.

Curtea a explicat apoi că pentru a beneficia de un drept de ședere pe termen lung în temeiul Directivei 2003/109/CE, un resortisant al unei țări terțe care își are reședința într-un stat membru în temeiul articolului 20 din TFUE trebuie să îndeplinească condițiile prevăzute în articolele 4 (durata șederii) și 5 (caracterul suficient al resurselor și asigurarea medicală, precum și dovada integrării în statul membru, dacă dreptul intern al statului membru impune acest lucru) din directiva menționată (449).

19.4   Posibilitatea restrângerii unui drept de ședere derivat în temeiul articolului 20 din TFUE

Statele membre pot invoca o excepție din motive de ordine publică sau siguranță publică pentru a restrânge dreptul de intrare sau ședere întemeiat pe articolul 20 din TFUE (450).

Cu toate acestea, atunci când apreciază situația părintelui resortisant al unei țări terțe care asigură în fapt îngrijirea copilului, autoritățile competente trebuie să țină seama de dreptul la respectarea vieții private și de familie, astfel cum este prevăzut la articolul 7 din Carta drepturilor fundamentale, coroborat cu obligația de a lua în considerare interesul superior al copilului, recunoscut la articolul 24 alineatul (2) din Carta drepturilor fundamentale.

Această evaluare trebuie să fie efectuată și în cazul în care autoritățile naționale au în vedere adoptarea unei decizii care interzice intrarea și șederea părintelui-persoana care asigură în fapt îngrijirea copilului, resortisant al unei țări terțe, și ale cărei efecte au o dimensiune „europeană”. Într-adevăr, o astfel de decizie privează părintele-persoana care asigură în fapt îngrijirea copilului, resortisant al unei țări terțe, de orice drept de ședere pe teritoriul tuturor statelor membre (451).

La fel ca în contextul Directivei 2004/38/CE (a se vedea secțiunea 13 - Restrângerea dreptului la circulație și ședere pentru motive de ordine publică, siguranță publică sau sănătate publică (articolele 27, 28 și 29 din Directiva 2004/38/CE), ca justificare pentru derogarea de la dreptul de ședere al cetățenilor Uniunii sau al membrilor familiilor acestora, noțiunile de „ordine publică” și „siguranță publică” trebuie să fie interpretate în mod strict, astfel încât domeniul lor de aplicare să nu fie stabilit în mod unilateral de statele membre fără a fi supuse unui control efectuat de instituțiile Uniunii. „Noțiunea «ordine publică» presupune, în orice caz, pe lângă tulburarea ordinii sociale pe care o reprezintă orice încălcare a legii, existența unei amenințări reale, prezente și suficient de grave la adresa unui interes fundamental al societății. În ceea ce privește noțiunea «siguranță publică», din jurisprudența Curții reiese că această noțiune acoperă atât securitatea internă a unui stat membru, cât și securitatea sa externă și că, prin urmare, atingerea adusă funcționării instituțiilor și a serviciilor publice esențiale, precum și supraviețuirea populației, ca și riscul unei perturbări grave a relațiilor externe sau a conviețuirii în pace a popoarelor ori atingerea adusă intereselor militare, pot afecta siguranța publică”  (452).

---

(1)  Inițial în cauza C-184/99, Grzelczyk, ECLI:EU:C:2001:458, punctul 31.

(2)  Directiva 2004/38/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind dreptul la liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre pentru cetățenii Uniunii și membrii familiilor acestora (JO L 158, 30.4.2004, p. 77).

(3)  Raport al Comisiei către Parlamentul European, Consiliu, Comitetul Economic și Social European și Comitetul Regiunilor, Raportul din 2020 privind cetățenia Uniunii - Capacitarea cetățenilor și protejarea drepturilor acestora, COM(2020) 730 final, https://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/?uri=CELEX%3A52020DC0730.

(4)  Cauza C-34/09, Ruiz Zambrano, ECLI:EU:C:2011:124.

(5)  Comunicare a Comisiei către Parlamentul European și Consiliu privind orientări pentru o mai bună transpunere și aplicare a Directivei 2004/38/CE privind dreptul la liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre pentru cetățenii Uniunii și membrii familiilor acestora, COM(2009) 313 final, https://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/?qid=1674553368591&uri=CELEX%3A52009DC0313.

(6)  COM(2013) 837 final, https://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/?uri=celex%3A52013DC0837.

(7)  COM(1999) 372 final, https://eur-lex.europa.eu/legal-content/EN/TXT/?uri=celex%3A51999DC0372.

(8)  A se vedea, de exemplu, următoarele cauze:

—	Cauza C-673/16, Coman, ECLI:EU:C:2018:385, punctele 47-50;

—	cauza C-129/18, SM, ECLI:EU:C:2019:248, punctele 64-67;

—	cauzele conexate C-482/01 și C-493/01, Orfanopoulos și Oliveri, ECLI:EU:C:2004:262, punctele 97 și 98; și

—	cauza C-127/08, Metock, ECLI:EU:C:2008:449, punctul 79.

(9)  Directiva 2000/43/CE a Consiliului din 29 iunie 2000 de punere în aplicare a principiului egalității de tratament între persoane, fără deosebire de rasă sau origine etnică (JO L 180, 19.7.2000, p. 22).

(10)  COM(2020) 565 final, https://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/?uri=CELEX%3A52020DC0565.

(11)  COM(2020) 620 final, https://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/ALL/?uri=COM%3A2020%3A620%3AFIN.

(12)  Recomandarea Consiliului din 12 martie 2021 privind egalitatea, incluziunea și participarea romilor, JO C 93, 19.3.2021, p. 1, https://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/?uri=OJ%3AJOC_2021_093_R_0001.

(13)  Persoane lesbiene, gay, bisexuale, transgen, non-binare, intersexuale și queer.

(14)  COM(2020) 698 final, https://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/?uri=CELEX%3A52020DC0698.

(15)  Decizia nr. 158/2007 a Comitetului mixt al SEE din 7 decembrie 2007 (JO L 124, 8.5.2008, p. 20).

(16)  Articolul 3 alineatul (1).

(17)  A se vedea secțiunea 19 - Jurisprudența în cauza Ruiz Zambrano.

(18)  Cauza C-370/90, Singh, ECLI:EU:C:1992:296 și cauza C-291/05, Eind, ECLI:EU:C:2007:771.

(19)  Cauza C-60/00, Carpenter, ECLI:EU:C:2002:434.

(20)  Cauza C-370/90, Singh, ECLI:EU:C:1992:296; cauza C-224/98, D'Hoop, ECLI:EU:C:2002:432; cauza C-109/01, Akrich, ECLI:EU:C:2003:491; cauza C-291/05, Eind, ECLI:EU:C:2007:771; cauza C-456/12, O. & B, ECLI:EU:C:2014:135; cauza C-89/17, Banger, ECLI:EU:C:2018:570 sau cauza C-230/17, Deha Altiner și Ravn, ECLI:EU:C:2018:497.

(21)  Cauza C-60/00, Carpenter, ECLI:EU:C:2002:434.

(22)  Cauza C-457/12, S & G, ECLI:EU:C:2014:136.

(23)  Cauza C-457/12, S & G, ECLI:EU:C:2014:136, punctul 40.

(24)  Cauza C-457/12, S & G, ECLI:EU:C:2014:136, punctul 42.

(25)  Cauza C-457/12, S & G, ECLI:EU:C:2014:136, punctul 42.

(26)  A se vedea, de exemplu, în cazurile de naturalizare, cauza C-165/16, Lounes, ECLI:EU:C:2017:862, punctele 51, 52 și 61 și cauza C-541/15, Freitag, ECLI:EU:C:2017:432, punctul 34.

(27)  Cauza C-541/15, Freitag, ECLI:EU:C:2017:432, punctul 34, în care Curtea a constatat că o legătură cu dreptul Uniunii există în privința resortisanților unui stat membru care au reședința în mod legal pe teritoriul unui alt stat membru, a cărui cetățenie o dețin de asemenea.

(28)  Cauza C-541/15, Freitag, ECLI:EU:C:2017:432, punctul 34 coroborat cu:

—	cauza C-165/16, Lounes, ECLI:EU:C:2017:862, punctele 51 și 61;

—	cauzele conexate C-424/10 și C-425/10, Ziolkowski și Szeja, ECLI:EU:C:2011:866; și

—	cauzele conexate C-147/11 și C-148/11, Czop și Punakova, ECLI:EU:C:2012:538.

(29)  Cauzele conexate C-424/10 și C-425/10, Ziolkowski și Szeja, ECLI:EU:C:2011:866, precum și cauzele conexate C-147/11 și C-148/11, Czop și Punakova, ECLI:EU:C:2012:538.

(30)  Cauza C-165/16, Lounes, ECLI:EU:C:2017:862, punctele 51 și 61.

(31)  Cauza C-434/09, McCarthy, ECLI:EU:C:2011:277, punctele 36-43.

(32)  A se vedea considerentele 5 și 6 din Directiva 2004/38/CE.

(33)  A se vedea, totuși, secțiunea 2.1 - Cetățeanul Uniunii, care explică alte situații în care Directiva 2004/38/CE ar putea să se aplice.

(34)  Cauza C-336/94, Dafeki, ECLI:EU:C:1997:579, punctul 19 și cauza C-731/21, Caisse nationale d’assurance pension, ECLI:EU:C:2022:969.

(35)  Concluzia avocatului general Kokott, cauza C-490/20, VMA, ECLI:EU:C:2021:296, punctul 160.

(36)  Cu toate acestea, parteneriatele înregistrate fac obiectul aplicării unor norme specifice. Acestea intră sub incidența Directivei 2004/38/CE dacă, în temeiul legislației statului membru gazdă, parteneriatele înregistrate sunt considerate drept echivalente căsătoriei și în conformitate cu condițiile prevăzute de legislația relevantă a statului membru gazdă.

(37)  Cauza C-490/20, VMA, ECLI:EU:C:2021:1008.

(38)  Cauzele conexate C-401/15 și C-403/15, Depesme și alții, ECLI:EU:C:2016:955, punctul 51.

(39)  Regulamentul (UE) nr. 492/2011 al Parlamentului European și al Consiliului din 5 aprilie 2011 privind libera circulație a lucrătorilor în cadrul Uniunii (JO L 141, 27.5.2011, p. 1).

(40)  Printre altele, articolul 16 alineatul (2) din Declarația universală a drepturilor omului sau articolul 16 alineatul (1) litera (b) din Convenția asupra eliminării tuturor formelor de discriminare față de femei.

(41)  Trebuie menționat faptul că articolul 2 punctul 2 litera (a) se referă la „soț” la singular.

(42)  Curtea Europeană a Drepturilor Omului, cauza Alilouch El Abasse/Țările de Jos, cererea nr. 14501/89, hotărârea pronunțată la 6 ianuarie 1992.

(43)  Cauza C-673/16, Coman, ECLI:EU:C:2018:385, punctele 35, 48-51 și 56.

(44)  Cauza C-673/16, Coman, ECLI:EU:C:2018:385, punctul 45.

(45)  Pentru informații suplimentare, a se vedea secțiunea 10 – Dreptul la muncă (articolul 23 din Directiva 2004/38/CE) și secțiunea 11 – Dreptul la egalitatea de tratament (articolul 24 din Directiva 2004/38/CE).

(46)  Cauza C-673/16, Coman, ECLI:EU:C:2018:385, punctul 50.

(47)  Cauza 267/83, Diatta, ECLI:EU:C:1985:67, punctul 18, cauza C-40/11, Iida, ECLI:EU:C:2012:691, punctul 58; și cauza C-244/13, Ogieriakhi, ECLI:EU:C:2014:2068, punctul 37.

(48)  Cauza 267/83, Diatta, ECLI:EU:C:1985:67, punctul 20; cauza C-40/11, Iida, ECLI:EU:C:2012:691, punctul 58; și cauza C-244/13 Ogieriakhi, ECLI:EU:C:2014:2068, punctul 37.

(49)  https://europa.eu/youreurope

(50)  Cauza C-129/18, SM, ECLI:EU:C:2019:248, punctul 54.

(51)  Cauza C-490/20, VMA, ECLI:EU:C:2021:1008, punctele 47-49, 52, 57, 67 și 68.

Întrucât pot apărea dificultăți din cauza lipsei recunoașterii în anumite domenii care nu sunt acoperite de „drepturile care decurg din dreptul UE” (de exemplu, pentru chestiuni precum succesiunea, întreținerea etc.), Comisia a adoptat, la 7 decembrie 2022, o propunere de regulament care vizează armonizarea la nivelul UE a normelor de drept internațional privat referitoare la filiație [COM(2022) 695 final: https://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/?uri=CELEX%3A52022PC0695&qid=1698408177171]. Propunerea respectivă se întemeiază pe articolul 81 alineatul (3) din TFUE în legătură cu măsurile referitoare la dreptul familiei cu implicații transfrontaliere.

(52)  Cauza C-490/20, VMA, ECLI:EU:C:2021:1008, punctul 52.

(53)  Cauza C-490/20, VMA, ECLI:EU:C:2021:1008, punctul 59.

(54)  Cauza C-490/20, VMA, ECLI:EU:C:2021:1008, punctul 65.

(55)  Cauza C-490/20, VMA, ECLI:EU:C:2021:1008, punctul 56.

(56)  Cauza C-490/20, VMA, ECLI:EU:C:2021:1008, punctul 57.

(57)  Cauza 9/74, Casagrande, ECLI:EU:C:1974:74.

(58)  Cauza 235/87, Matteucci, ECLI:EU:C:1988:460.

(59)  Cauza 32/75, Cristini, ECLI:EU:C:1975:120. Alte drepturi pot decurge din dreptul la egalitate de tratament în privința avantajelor sociale și fiscale de care beneficiază copiii cetățeni ai Uniunii sau părinții cetățeni ai Uniunii ai acestora, în exercitarea dreptului la liberă circulație (a se vedea secțiunea 11 - Dreptul la egalitatea de tratament (articolul 24 din Directiva 2004/38/CE)).

(60)  Cauza C-129/18, SM, ECLI:EU:C:2019:248, punctul 57.

(61)  Cauza 316/85, Lebon, ECLI:EU:C:1987:302, punctul 22; cauza C-1/05, Jia, ECLI:EU:C:2007:1, punctele 36-37; cauza C-423/12, Reyes, ECLI:EU:C:2014:16, punctul 21.

(62)  Cauza C-423/12, Reyes, ECLI:EU:C:2014:16, punctul 23.

(63)  Cauza C-423/12, Reyes, ECLI:EU:C:2014:16, punctele 28 și 33.

(64)  Cauza C-423/12, Reyes, ECLI:EU:C:2014:16, punctul 22 și cauza C-1/05, Jia, ECLI:EU:C:2007:1, punctele 37 și 43.

(65)  Cauza C-215/03, Oulane, ECLI:EU:C:2005:95, punctul 53 și cauza C-1/05, Jia, ECLI:EU:C:2007:1, punctele 41 și 42.

(66)  Cauza C-423/12, Reyes, ECLI:EU:C:2014:16, punctul 27.

(67)  Cauza C-423/12, Reyes, ECLI:EU:C:2014:16, punctul 24.

(68)  Cauza C-423/12, Reyes, ECLI:EU:C:2014:16, punctul 28.

(69)  Cauza C-423/12, Reyes, ECLI:EU:C:2014:16, punctul 22.

(70)  Cauza C-83/11, Rahman, ECLI:EU:C:2012:519, punctul 33. Curtea poate face precizări suplimentare în acest sens în cauza C-607/21 - État belge.

(71)  Cauza C-423/12, Reyes, ECLI:EU:C:2014:16, punctele 31 și 32. Trebuie menționat că Curtea ar putea furniza precizări suplimentare în această privință în cauza C-488/21- Chief Appeals Officer și alții.

(72)  Cauza C-200/02, Zhu și Chen, ECLI:EU:C:2004:639, punctul 20 și jurisprudența citată.

(73)  Cauza C-200/02, Zhu și Chen, ECLI:EU:C:2004:639, punctele 45 și 46.

(74)  Cauza C-22/21, Minister for Justice and Equality, ECLI:EU:C:2022:683, punctele 18 și 19.

(75)  Cauza C-83/11, Rahman, ECLI:EU:C:2012:519, punctul 18.

(76)  Cauza C-83/11, Rahman, ECLI:EU:C:2012:519, punctul 21.

(77)  Cauza C-83/11, Rahman, ECLI:EU:C:2012:519, punctele 21-24.

(78)  Cauza C-83/11, Rahman, ECLI:EU:C:2012:519, punctul 24; cauza C-89/17, Banger, ECLI:EU:C:2018:570, punctul 40; și cauza C-129/18, SM, ECLI:EU:C:2019:248, punctul 63.

(79)  Cauza C-129/18, SM, ECLI:EU:C:2019:248, punctele 64-67.

(80)  Cauza C-129/18, SM, ECLI:EU:C:2019:248, punctul 68.

(81)  Cauza C-673/16, Coman, ECLI:EU:C:2018:385, punctul 35.

(82)  Cauza C-89/17, Banger, ECLI:EU:C:2018:570, punctul 52.

(83)  Cauza C-22/21, Minister for Justice and Equality, ECLI:EU:C:2022:683, punctul 23.

(84)  Cauza C-83/11, Rahman, ECLI:EU:C:2012:519, punctele 30 și 43.

(85)  Cauza C-22/21, Minister for Justice and Equality, ECLI:EU:C:2022:683, punctul 23.

(86)  Cauza C-83/11, Rahman, ECLI:EU:C:2012:519, punctul 38.

(87)  Cauza C-83/11, Rahman, ECLI:EU:C:2012:519, punctul 39.

(88)  Cauza C-83/11, Rahman, ECLI:EU:C:2012:519, punctul 35.

(89)  Cauza C-83/11, Rahman, ECLI:EU:C:2012:519, punctele 33 și 35. Curtea poate face precizări suplimentare în acest sens în cauza C-607/21 - État belge.

(90)  Cauza C-83/11, Rahman, ECLI:EU:C:2012:519, punctele 33 și 35.

(91)  Cauza C-423/12, Reyes, ECLI:EU:C:2014:16, punctele 31 și 32. Curtea poate face precizări suplimentare în acest sens în cauza C-488/21- Chief Appeals Officer și alții.

(92)  Cauza C-22/21, Minister for Justice and Equality, ECLI:EU:C:2022:683, punctul 30.

(93)  Cauza C-22/21, Minister for Justice and Equality, ECLI:EU:C:2022:683, punctul 26.

(94)  Cauza C-22/21, Minister for Justice and Equality, ECLI:EU:C:2022:683, punctul 27.

(95)  Cauza C-22/21, Minister for Justice and Equality, ECLI:EU:C:2022:683, punctul 27.

(96)  Cauza C-22/21, Minister for Justice and Equality, ECLI:EU:C:2022:683, punctul 28.

(97)  Cauza C-22/21, Minister for Justice and Equality, ECLI:EU:C:2022:683, punctul 29.

(98)  Cauza C-22/21, Minister for Justice and Equality, ECLI:EU:C:2022:683, punctul 22.

(99)  Cauza C-129/18, SM, ECLI:EU:C:2019:248, punctele 56 și 57.

(100)  Cauza C-129/18, SM, ECLI:EU:C:2019:248, punctul 68.

(101)  Cauza C-129/18, SM, ECLI:EU:C:2019:248, punctele 69-73.

(102)  Cauza C-129/18, SM, ECLI:EU:C:2019:248, punctul 69.

(103)  Cauza C-129/18, SM, ECLI:EU:C:2019:248, punctul 70.

(104)  Cauza C-129/18, SM, ECLI:EU:C:2019:248, punctul 70.

(105)  Convenția asupra competenței, legii aplicabile, recunoașterii, executării și cooperării privind răspunderea părintească și măsurile de protecție a copiilor, Haga, 19 octombrie 1996.

(106)  Cauza C-129/18, SM, ECLI:EU:C:2019:248, punctul 70.

(107)  Cauza C-22/21, Minister for Justice and Equality, ECLI:EU:C:2022:683, punctul 23.

(108)  Considerentul 6.

(109)  A se vedea, prin analogie, cauza C-454/19, ZW, ECLI:EU:C:2020:947, punctele 36, 40 și 42.

(110)  Concluzia avocatului general Kokott, cauza C-490/20, VMA, ECLI:EU:C:2021:296, punctul 160.

(111)  Regulamentul (UE) 2016/1191 al Parlamentului European și al Consiliului din 6 iulie 2016 privind promovarea liberei circulații a cetățenilor prin simplificarea cerințelor de prezentare a anumitor documente oficiale în Uniunea Europeană și de modificare a Regulamentului (UE) nr. 1024/2012 (JO L 200, 26.7.2016, p. 1).

(112)  Cauza C-353/06, Grunkin și Paul, ECLI:EU:C:2008:559, punctul 39.

(113)  Cauza C-490/20, VMA, ECLI:EU:C:2021:1008, punctul 44.

(114)  Cauza C-490/20, VMA, ECLI:EU:C:2021:1008, punctul 69.

(115)  Cauza C-490/20, VMA, ECLI:EU:C:2021:1008, punctul 50.

(116)  Regulamentul (CE) nr. 2252/2004 al Consiliului din 13 decembrie 2004 privind standardele pentru elementele de securitate și elementele biometrice integrate în pașapoarte și în documente de călătorie emise de statele membre (JO L 385, 29.12.2004, p. 1).

(117)  Regulamentul (UE) 2019/1157 al Parlamentului European și al Consiliului din 20 iunie 2019 privind consolidarea securității cărților de identitate ale cetățenilor Uniunii și a documentelor de ședere eliberate cetățenilor Uniunii și membrilor de familie ai acestora care își exercită dreptul la liberă circulație (JO L 188, 12.7.2019, p. 67).

(118)  Regulamentul (UE) 2019/1157 este relevant pentru SEE și trebuie integrat în Acordul privind SEE (acest proces se află în derulare).

(119)  Regulamentul (UE) 2019/1157, astfel cum menționează în considerentul 11, nu impune statelor membre să introducă cărți de identitate în cazul în care acestea nu sunt prevăzute în dreptul lor intern.

(120)  Totuși, articolul 5 alineatul (2) prevede două derogări. Cărțile de identitate care nu îndeplinesc standardele minime de securitate stabilite în partea 2 a documentului OACI 9303 sau care nu includ o MRZ (zonă de citire optică) funcțională își încetează valabilitatea la expirarea lor sau la 3 august 2026, oricare dintre acestea survine mai întâi. Cărțile de identitate ale persoanelor în vârstă de cel puțin 70 de ani la 2 august 2021, care îndeplinesc standardele minime de securitate stabilite în partea 2 din documentul OACI 9303 și care au o MRZ funcțională, își încetează valabilitatea la expirarea lor.

(121)  Toate statele membre, cu excepția Irlandei, împreună cu Norvegia, Islanda, Elveția și Liechtenstein.

(122)  Recomandarea Comisiei de instituire a unui „Manual practic pentru polițiștii de frontieră (Manualul Schengen)” comun, destinat utilizării de către autoritățile competente ale statelor membre atunci când efectuează controlul la frontieră asupra persoanelor și de înlocuire a Recomandării C (2019) 7131 final, C(2022)7591 final, https://ec.europa.eu/transparency/documents-register/detail?ref=C(2022)7591&lang=ro.

(123)  Deși nu aplică Directiva 2004/38/CE, Elveția acordă, de asemenea, efecte de scutire de obligația de a deține o viză permiselor de ședere eliberate de statele membre, cu excepția celor eliberate de Bulgaria, Irlanda, Cipru sau România.

(124)  Permisele de ședere eliberate beneficiarilor în temeiul articolului 2 punctul 2 și al articolului 3 alineatul (2) din Directiva 2004/38/CE.

(125)  Cauza C-754/18, Ryanair Designated Activity Company, ECLI:EU:C:2020:478, punctul 55.

(126)  Cauza C-202/13, Sean McCarthy și alții, ECLI:EU:C:2014:2450, punctul 41.

(127)  Toate statele membre, cu excepția Bulgariei, Irlandei, Ciprului și României.

(128)  Cauza C-754/18, Ryanair Designated Activity Company, ECLI:EU:C:2020:478, punctele 41-47.

(129)  În aceste exemple, această situație se referă la state membre care nu fac parte din spațiul Schengen, și anume Bulgaria, Irlanda, Cipru și România.

(130)  Regulamentul (CE) nr. 1030/2002 al Consiliului din 13 iunie 2002 de instituire a unui model uniform de permis de ședere pentru resortisanții țărilor terțe (JO L 157, 15.6.2002, p. 1).

(131)  Articolul 6 din Regulamentul (UE) 2016/399 al Parlamentului European și al Consiliului din 9 martie 2016 cu privire la Codul Uniunii privind regimul de trecere a frontierelor de către persoane (JO L 77, 23.3.2016, p. 1).

(132)  Regulamentul (UE) 2018/1806 al Parlamentului European și al Consiliului din 14 noiembrie 2018 de stabilire a listei țărilor terțe ale căror resortisanți trebuie să dețină viză pentru trecerea frontierelor externe și a listei țărilor terțe ai căror resortisanți sunt exonerați de această obligație (JO L 303, 28.11.2018, p. 39).

(133)  Cauza C-503/03, Comisia/Spania, ECLI:EU:C:2006:74, punctul 42.

(134)  Belgia, Cehia, Danemarca, Germania, Estonia, Grecia, Spania, Franța, Croația, Italia, Letonia, Lituania, Luxemburg, Ungaria, Malta, Țările de Jos, Austria, Polonia, Portugalia, Slovenia, Slovacia, Finlanda și Suedia.

(135)  Anexa la Decizia de punere în aplicare a Comisiei de modificare a Deciziei C(2010) 1620 final a Comisiei cu privire la înlocuirea Manualului privind prelucrarea cererilor de viză și modificarea vizelor eliberate (Manualul codului de vize I), C(2020) 395 final,

https://ec.europa.eu/home-affairs/system/files/2020-06/visa_code_handbook_consolidated_en.pdf.

(136)  Cauza C-710/19, G.M.A, ECLI:EU:C:2020:1037, punctele 28, 35 și 36.

(137)  Cauza C-719/19, Staatssecretaris van Justitie en Veiligheid, ECLI:EU:C:2021:506, punctul 89.

(138)  Cauza C-719/19, Staatssecretaris van Justitie en Veiligheid, ECLI:EU:C:2021:506, punctul 100.

(139)  Cauza C-46/12, LN, ECLI:EU:C:2013:97.

(140)  A se vedea Comunicarea Comisiei către Parlamentul European, Consiliu, Comitetul Economic și Social European și Comitetul regiunilor - Multilingvismul: un avantaj pentru Europa și un angajament comun, COM(2008) 566 final.

(141)  De exemplu, cauza 66/85, Lawrie-Blum, ECLI:EU:C:1986:284.

(142)  Cauza 139/85, Kempf, ECLI:EU:C:1986:223.

(143)  Cauza C-138/02, Collins, ECLI:EU:C:2004:172, punctul 26; cauza C-456/02, Trojani, ECLI:EU:C:2004:488, punctul 15 sau cauza C-46/12, LN, ECLI:EU:C:2013:97, punctele 40-42.

(144)  A se vedea, de exemplu, cauza 139/85, Kempf, ECLI:EU:C:1986:223; cauza 344/87, Bettray, ECLI:EU:C:1989:226; cauza 171/88, Rinner-Kühn, ECLI:EU:C:1989:328; cauza C-1/97, Birden, ECLI:EU:C:1998:568; cauza 102/88, Ruzius-Wilbrink, ECLI:EU:C:1989:639.

(145)  Cauza 152/73, Sotgiu, ECLI:EU:C:1974:13; cauza 196/87, Steymann, ECLI:EU:C:1988:475; cauza 344/87, Bettray, ECLI:EU:C:1989:226 și cauza C-151/04, Nadin, ECLI:EU:C:2005:775.

(146)  A se vedea, de exemplu, cauza 196/87, Steymann, ECLI:EU:C:1988:475; cauza 344/87, Bettray, ECLI:EU:C:1989:226; cauza C-27/91, Hostellerie Le Manoir; ECLI:EU:C:1991:441 și cauza C-270/13, Haralambidis, ECLI:EU:C:2014:2185.

(147)  Comunicare a Comisiei către Consiliu, Parlamentul European, Comitetul Economic și Social European și Comitetul regiunilor, „Reafirmarea liberei circulații a lucrătorilor: drepturi și evoluții majore”, 13 iulie 2010, COM(2010)373 final, https://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/HTML/?uri=CELEX%3A52010DC0373.

(148)  Cauza C-268/99, Jany, ECLI:EU:C:2001:616.

(149)  Cauza C-507/12, Saint Prix, ECLI:EU:C:2014:2007, punctul 38; cauza C-544/18, Dakneviciute, ECLI:EU:C:2019:761, punctul 28.

(150)  Cauza C-483/17, Tarola, ECLI:EU:C:2019:309, punctul 54.

(151)  Cauza C-67/14 Alimanovic, ECLI:EU:C:2015:597, punctele 52 și 56.

(152)  Cauza C-67/14, Alimanovic, ECLI:EU:C:2015:597, punctul 58.

(153)  A se vedea, de exemplu, cauza C-233/12, Gardella, ECLI:EU:C:2013:449.

(154)  A se vedea cauza C-392/05, Alevizos, ECLI:EU:C:2007:251.

(155)  Cauza C-535/19, A, ECLI:EU:C:2021:595, punctul 55 și cauza C-247/20, VI, ECLI:EU:C:2022:177, punctul 63.

(156)  Cauza C-709/20, The Department for Communities in Northern Ireland, ECLI:EU:C:2021:602, punctul 78; A se vedea, de asemenea, secțiunea 11.1 - Dreptul la acces egal la prestații de asistență socială: conținut și condiții.

(157)  Cauza C-333/13, Dano, ECLI:EU:C:2014:2358, punctul 80 și cauza C-709/20, The Department for Communities in Northern Ireland, ECLI:EU:C:2021:602, punctul 79.

(158)  Cauza C-333/13, Dano, ECLI:EU:C:2014:2358, punctul 76.

(159)  Cauza C-140/12, Brey, ECLI:EU:C:2013:565, punctul 63.

(160)  A se vedea însă cauza C-93/18, Bajratari, ECLI:EU:C:2019:809, punctul 42.

(161)  Cauza C-308/14, Comisia Europeană/Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord, ECLI:EU:C:2016:436, punctele 81 și 82.

(162)  Cauza C-308/14, Comisia Europeană/Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord, ECLI:EU:C:2016:436, punctele 83 și 84.

(163)  Cauza C-140/12, Brey, ECLI:EU:C:2013:565, punctul 70.

(164)  Cauza C-140/12, Brey, ECLI:EU:C:2013:565, punctul 70 și cauza C-93/18, Bajratari, ECLI:EU:C:2019:809, punctul 35.

(165)  Cauza C-140/12, Brey, ECLI:EU:C:2013:565, punctul 71.

(166)  Cauza C-184/99, Grzelczyk, ECLI:EU:C:2001:458, punctul 44.

(167)  Cauza C-424/98, Comisia/Italia, ECLI:EU:C:2000:287, punctul 37.

(168)  Cauza C-218/14, Singh și alții, ECLI:EU:C:2015:476, punctul 74 și jurisprudența citată.

(169)  Cauza C-93/18, Bajratari, ECLI:EU:C:2019:809, punctul 30; a se vedea, de asemenea, cauza C-218/14, Singh și alții, ECLI:EU:C:2015:476, punctul 74; Cauza C-165/14, Rendón Marín, ECLI:EU:C:2016:675, punctul 48 și cauza C-86/12, Alokpa, ECLI:EU:C:2013:645, punctul 27.

(170)  A se vedea, de exemplu, cauza C-408/03, Comisia/Belgia, ECLI:EU:C:2006:192, punctul 40 și următoarele; cauza C-218/14, Singh și alții, ECLI:EU:C:2015:476; cauza C-200/02, Zhu și Chen, ECLI:EU:C:2004:639; cauza C-86/12, Alokpa, ECLI:EU:C:2013:645 și cauza C-165/14, Rendón Marín, ECLI:EU:C:2016:675.

(171)  Cauza C-93/18, Bajratari, ECLI:EU:C:2019:809.

(172)  Cu toate acestea, în sensul accesului la asistență socială, atunci când se apreciază sarcina pe care ar reprezenta-o acordarea unei prestații de asistență socială, Curtea a recunoscut că „ ajutorul acordat unui singur solicitant poate fi cu greu calificat drept sarcină excesivă pentru un stat membru, [...] care ar putea afecta statul membru vizat [...] în mod necesar după acumularea tuturor cererilor individuale care i-ar fi adresate” (a se vedea cauza C-67/14, Alimanovic, ECLI:EU:C:2015:597, punctul 62 și cauza C-299/14, García-Nieto, ECLI:EU:C:2016:114, punctul 50).

(173)  În conformitate cu articolul 52 alineatul (1) din Carta drepturilor fundamentale.

(174)  Articolul 14 alineatul (3) și considerentul 16.

(175)  A se vedea articolul 14 alineatul (4) litera (b); A se vedea, de asemenea, cauza C-292/89, Antonissen, ECLI:EU:C:1991:80, punctul 22; cauza C-181/19, Jobcenter Krefeld, ECLI:EU:C:2020:794, punctul 69 și cauza C-710/19, G.M.A., ECLI:EU:C:2020:1037, punctul 33.

(176)  Cauza C-535/19, A, ECLI:EU:C:2021:595, punctul 55 și cauza C-247/20, VI, ECLI:EU:C:2022:177, punctul 63.

(177)  Cauza C-247/20, VI, ECLI:EU:C:2022:177, punctul 67.

(178)  Cauza C-413/99, Baumbast, ECLI:EU:C:2002:493, punctele 89-94.

(179)  Pensionarii care intră sub incidența unei asigurări private care face parte dintr-un sistem de asigurare obligatorie, certificată de asigurător, îndeplinesc, de asemenea, această condiție în cazul în care această asigurare face parte din politica generală de sănătate a statului membru pentru cetățenii săi sau pentru anumite grupuri de cetățeni.

(180)  Articolele 17, 23, 24 și 25 din Regulamentul (CE) nr. 883/2004 al Parlamentului European și al Consiliului din 29 aprilie 2004 privind coordonarea sistemelor de securitate socială (JO L 166, 30.4.2004, p. 1).

(181)  Cauza C-535/19, A, ECLI:EU:C:2021:595, punctele 50 și 51.

(182)  Cauza C-535/19, A, ECLI:EU:C:2021:595, punctul 58.

(183)  Cauza C-535/19, A, ECLI:EU:C:2021:595, punctul 59 și cauza C-247/20, VI, ECLI:EU:C:2022:177, punctul 69.

(184)  Cauza C-535/19, A, ECLI:EU:C:2021:595, punctul 59.

(185)  Cauza C-247/20, VI, ECLI:EU:C:2022:177, punctul 69.

(186)  Cauza C-247/20, VI, ECLI:EU:C:2022:177, punctele 59 și 60.

(187)  Cauza C-535/19, A, ECLI:EU:C:2021:595, punctul 55 și cauza C-247/20, VI, ECLI:EU:C:2022:177, punctul 63.

(188)  A se vedea, de exemplu, cauza C-93/18, Bajratari, ECLI:EU:C:2019:809, punctele 30 și 31, și cauza C-165/14, Rendón Marín, ECLI:EU:C:2016:675, punctul 48.

(189)  Cauza C-247/20, VI, ECLI:EU:C:2022:177, punctul 67.

(190)  Cauza C-247/20, VI, ECLI:EU:C:2022:177, punctele 59 și 60.

(191)  Se aplică norme similare în ceea ce privește părinții cetățenilor Uniunii al căror drept de ședere se întemeiază pe articolul 10 din Regulamentul (UE) nr. 492/2011 și pe jurisprudența relevantă (pentru mai multe detalii, a se vedea cauza C-529/11, Alarape, ECLI:EU:C:2013:290).

(192)  Articolul 8 alineatele (3) și (5) și considerentul 14.

(193)  Cauza C-246/17, Diallo, ECLI:EU:C:2018:499, punctul 69.

(194)  Cauza C-524/06, Huber, ECLI:EU:C:2008:724, punctul 58.

(195)  Dreptul la liberă circulație este conferit în mod direct de tratat fără nicio altă formalitate. A se vedea, de exemplu, în ceea ce privește documentele de ședere, cauza C-325/09, Dias, ECLI:EU:C:2011:498, punctele 48, 49 și 54; cauza C-246/17, Diallo, ECLI:EU:C:2018:499, punctele 48 și 49; cauza C-456/12, O. și B., ECLI:EU:C:2014:135, punctul 60. În contextul liberei circulații a lucrătorilor, a serviciilor și al libertății de stabilire, a se vedea cauza 48/75, Royer, ECLI:EU:C:1976:57.

(196)  A se vedea, de exemplu, cauza C-57/96, Meints, ECLI:EU:C:1997:564, punctele 44 și 45.

(197)  A se vedea articolul 14 alineatul (4) litera (b) și cauza C-292/89, Antonissen, ECLI:EU:C:1991:80, punctul 22; cauza C-181/19, Jobcenter Krefeld, ECLI:EU:C:2020:794, punctul 69; și cauza C-710/19, G.M.A., ECLI:EU:C:2020:1037, punctul 33.

(198)  Cauza C-710/19, G.M.A., ECLI:EU:C:2020:1037, punctul 51.

(199)  Cauza C-710/19, G.M.A., ECLI:EU:C:2020:1037, punctul 42. A se vedea, de asemenea, cauza C-292/89, Antonissen, ECLI:EU:C:1991:80, punctul 21.

(200)  Cauza C-710/19, G.M.A., ECLI:EU:C:2020:1037, punctul 46.

(201)  Cauza C-710/19, G.M.A., ECLI:EU:C:2020:1037, punctele 35 și 36. A se vedea, de asemenea, considerentul 9 din Directiva 2004/38/CE. Pe de altă parte, „termenul rezonabil” începe să curgă din momentul în care cetățeanul Uniunii în cauză a decis să se înregistreze ca persoană aflată în căutarea unui loc de muncă în statul membru gazdă.

(202)  Cauza C-710/19, G.M.A., ECLI:EU:C:2020:1037, punctul 47.

(203)  Articolul 10 alineatul (2).

(204)  A se vedea cauza C-127/08, Metock și alții, ECLI:EU:C:2008:449, în care Curtea a precizat că membrii familiei unui cetățean al Uniunii care nu au cetățenia unui stat membru au dreptul să însoțească, să se alăture și să trăiască împreună cu cetățeanul Uniunii în statul membru gazdă, indiferent dacă aceștia au locuit sau nu anterior în mod legal într-un alt stat membru și independent de data sau circumstanțele intrării lor în statul membru gazdă. Curtea a subliniat, de asemenea, că aceștia au dreptul să locuiască în statul membru gazdă în calitate de membri de familie ai unui cetățean al Uniunii indiferent dacă erau deja membri de familie în momentul în care cetățeanul Uniunii s-a mutat în statul membru gazdă sau au devenit membri de familie abia după ce respectivul cetățean al Uniunii s-a mutat în statul membru gazdă. A se vedea, de asemenea, cauza C-459/99, MRAX, ECLI:EU:C:2002:461.

(205)  Cauza C-246/17, Diallo, ECLI:EU:C:2018:499, punctul 63.

(206)  Cauza C-246/17, Diallo, ECLI:EU:C:2018:499, punctul 65.

(207)  Cauza C-246/17, Diallo, ECLI:EU:C:2018:499, punctele 66 și 67.

(208)  Cauza C-246/17, Diallo, ECLI:EU:C:2018:499, punctul 36. Cu toate acestea, autoritățile naționale nu pot „să elibereze din oficiu un permis de ședere de membru de familie al unui cetățean al Uniunii persoanei interesate în cazul în care termenul de șase luni vizat la articolul 10 alineatul (1) din Directiva 2004/38 a fost depășit, fără a constata în prealabil că persoana interesată îndeplinește efectiv condițiile pentru șederea în statul membru gazdă în conformitate cu dreptul Uniunii” (cauza C-246/17, Diallo, ECLI:EU:C:2018:499, punctul 56).

(209)  Cauza C-246/17, Diallo, ECLI:EU:C:2018:499, punctul 38.

(210)  Cauza C-246/17, Diallo, ECLI:EU:C:2018:499, punctul 39.

(211)  Cauza C-246/17, Diallo, ECLI:EU:C:2018:499, punctul 40.

(212)  Cauza C-246/17, Diallo, ECLI:EU:C:2018:499, punctul 69.

(213)  Cauza C-459/99, MRAX, ECLI:EU:C:2002:461, punctul 90.

(214)  Cauza C-45/12, Hadj Ahmed, ECLI:EU:C:2013:390, punctul 37.

(215)  Cauza C-709/20, The Department for Communities in Northern Ireland, ECLI:EU:C:2021:602, punctul 83.

(216)  Cauza C-115/15, NA, ECLI:EU:C:2016:487, punctul 45.

(217)  Cauza C-310/08 Ibrahim, ECLI:EU:C:2010:80, punctul 56 și cauza C-480/08 Teixeira, ECLI:EU:C:2010:83, punctul 68.

(218)  Cauza C-310/08 Ibrahim, ECLI:EU:C:2010:80, punctul 57 și cauza C-480/08 Teixeira, ECLI:EU:C:2010:83, punctul 68.

(219)  A se vedea considerentul 15.

(220)  Cauza C-930/19, État belge, ECLI:EU:C:2021:657, punctul 42.

(221)  Cauza C-218/14, Singh și alții, ECLI:EU:C:2015:476, punctul 70.

(222)  A se vedea cauza C-930/19, État belge, ECLI:EU:C:2021:657, punctele 43 și 45, în care se clarifică faptul că inițierea procedurii de divorț la aproape 3 ani de la plecarea soțului cetățean al Uniunii din statul membru gazdă nu pare a reprezenta un termen rezonabil.

(223)  Cauza C-32/19, Pensionsversicherungsanstalt, ECLI:EU:C:2020:25.

(224)  Cauza C-325/09, Dias, ECLI:EU:C:2011:498, punctul 57.

(225)  Cauza C-123/08, Wolzenburg, ECLI:EU:C:2009:616, punctul 51.

(226)  Cauzele conexate C-424 și 425/10, Ziolkowski și Szeja, ECLI:EU:C:2011:866, punctul 46.

(227)  Cauza C-162/09, Lassal, ECLI:EU:C:2010:592, punctul 59.

(228)  Cauza C-529/11, Alarape și Tijani, ECLI:EU:C:2013:290, punctul 48.

(229)  Cauza C-529/11, Alarape și Tijani, ECLI:EU:C:2013:290, punctul 48 și cauzele conexate C-424 și 425/10, Ziolkowski și Szeja, ECLI:EU:C:2011:866, punctul 47.

(230)  Cauzele conexate C-424/10 și C-425/10, Ziolkowski și Szeja, ECLI:EU:C:2011:866, punctul 63 și cauzele conexate C-147/11 și C-148/11, Czop și Punakova, ECLI:EU:C:2012:538, punctul 40.

(231)  Cauza C-325/09, Dias, ECLI:EU:C:2011:498, punctul 55.

(232)  Cauza C-247/20, VI, ECLI:EU:C:2022:177, punctele 59 și 60.

(233)  Cauza C-162/09, Lassal, ECLI:EU:C:2010:592, punctul 59.

(234)  Cauza C-325/09, Dias, ECLI:EU:C:2011:498, punctul 57.

(235)  Cauza C-719/19, Staatssecretaris van Justitie en Veiligheid, ECLI:EU:C:2021:506, punctul 77.

(236)  Numărarea nu se face în mod continuu timp de 12 luni. Se aplică articolul 3 din Regulamentul 1182/71 privind stabilirea regulilor care se aplică termenelor, datelor și expirării termenelor (JO L 124 8.6.1971, p. 1).

(237)  Cauza C-325/09, Dias, ECLI:EU:C:2011:498, punctul 57.

(238)  Cauza C-378/12, E.K, ECLI:EU:C:2014:13, punctul 32.

(239)  Cauza C-432/20, ZK, ECLI:EU:C:2022:39, punctul 47. Deși prezenta cauză vizează Directiva 2003/109/CE privind statutul resortisanților țărilor terțe care sunt rezidenți pe termen lung, Curtea a explicat la punctul 43 că „Deși Directivele 2003/109 și 2004/38 se disting una de cealaltă prin obiectivele și finalităților lor, nu este mai puțin adevărat, astfel cum a arătat și domnul avocat general în esență la punctele 40-43 din concluzii, dispozițiile acestor directive se pot preta la o analiză comparată și, dacă este cazul, pot face obiectul unor interpretări similare, ceea ce este justificat, printre altele, în cazul articolului 9 alineatul (1) litera (c) din Directiva 2003/109 și al articolului 16 alineatul (4) din Directiva 2004/38, care se bazează pe aceeași logică”.

(240)  Cauza C-432/20, ZK, ECLI:EU:C:2022:39, punctul 46.

(241)  Cauza C-246/17, Diallo, ECLI:EU:C:2018:499, punctul 69.

(242)  Cauza C-423/12, Reyes, ECLI:EU:C:2014:16, punctele 31 și 32.

(243)  Cauza C-344/95, Comisia/Belgia), ECLI:EU:C:1997:81; Cauza C-459/99, MRAX, ECLI:EU:C:2002:461 și cauza C-215/03, Oulane, ECLI:EU:C:2005:95.

(244)  Cauza C-73/08, Bressol, ECLI:EU:C:2010:181, punctul 40. A se vedea, de asemenea, cauza C-75/11, Comisia/Austria, ECLI:EU:C:2012:605, punctul 49.

(245)  Cauza C-75/11, Comisia/Austria, ECLI:EU:C:2012:605, punctul 52.

(246)  Cauza C-709/20, The Department for Communities in Northern Ireland, ECLI:EU:C:2021:602, punctul 66.

(247)  Dreptul la avantaje sociale ar putea fi întemeiat pe articolele 21, 45, 49, 56 și 63 din TFUE, în funcție (printre alte elemente) de statutul persoanei (lucrător, persoană care desfășoară o activitate independentă, inactivă din punct de vedere economic, student). Cetățenii Uniunii care au calitatea de lucrători care desfășoară o activitate salariată, lucrători care desfășoară o activitate independentă, persoane inactive din punct de vedere economic și studenți beneficiază de egalitate de tratament în raport cu resortisanții statului membru gazdă în ceea ce privește avantajele sociale, și anume orice avantaj care facilitează mobilitatea cetățenilor Uniunii (de exemplu, taxe de intrare la muzeu reduse în statul membru gazdă, împrumuturi ipotecare preferențiale, achiziționarea de bunuri imobile în statul membru gazdă,...). Cetățenii inactivi din punct de vedere economic și studenții pot beneficia de un astfel de acces în măsura în care avantajul în cauză nu reprezintă „prestații de asistență socială” (a se vedea secțiunea 11.1 – Dreptul la acces egal la prestații de asistență socială: conținut și condiții) sau „ajutoare pentru studii” constând în burse de studiu sau împrumuturi (a se vedea, totuși, cauza C-75/11, Comisia/Austria, ECLI:EU:C:2012:605, pentru prestațiile care nu se califică drept ajutoare pentru studii).

(248)  C-411/20, Familienkasse Niedersachsen-Bremen, ECLI:EU:C:2022:602, punctele 34, 35, 47, 48, 53 și 55.

(249)  Cauza C-140/12, Brey, ECLI:EU:C:2013:565, punctul 61. A se vedea, de asemenea, cauza C-709/20, The Department for Communities in Northern Ireland, ECLI:EU:C:2021:602, punctul 68 și jurisprudența citată.

(250)  C-22/08 și C-23/08, ECLI:EU:C:2009:344, Vatsouras și Koupatantze, punctul 45.

(251)  Cauza C-67/14 Alimanovic, ECLI:EU:C:2015:597, punctele 45 și 46.

(252)  Cauza C-709/20, The Department for Communities in Northern Ireland, ECLI:EU:C:2021:602, punctele 69-71.

(253)  Cauza C-333/13, Dano, ECLI:EU:C:2014:2358, punctul 69; Cauza C-67/14, Alimanovic, ECLI:EU:C:2015:597, punctul 49 și cauza C-299/14, García-Nieto, ECLI:EU:C:2016:114, punctul 38.

(254)  Cauza C-67/14 Alimanovic, ECLI:EU:C:2015:597, punctele 53 și 54.

(255)  Cauza C-299/14, García-Nieto, ECLI:EU:C:2016:114, punctul 44. A se vedea, de asemenea, secțiunea 11.2 – Relația dintre articolul 24 din Directiva 2004/38/CE și Regulamentul (UE) nr. 492/2011.

(256)  Cauza C-299/14, García-Nieto, ECLI:EU:C:2016:114, punctele 44-48.

(257)  Cauza C-709/20, The Department for Communities in Northern Ireland, ECLI:EU:C:2021:602, punctul 78.

(258)  Cauza C-709/20, The Department for Communities in Northern Ireland, ECLI:EU:C:2021:602, punctul 79 și jurisprudența citată.

(259)  Cauza C-67/14 Alimanovic, ECLI:EU:C:2015:597, punctele 57 și 62. Acest lucru nu aduce atingere niciunui drept autonom care decurge din Regulamentul (UE) nr. 492/2011, în special din articolul 10 al regulamentului, în ceea ce privește persoanele care asigură în fapt îngrijirea copiilor înscriși în sistemul de învățământ.

(260)  Cauza C-709/20, The Department for Communities in Northern Ireland, ECLI:EU:C:2021:602, punctul 93.

(261)  Cauza 63/86, Comisia/Italia, ECLI:EU:C:1988:9.

(262)  În special, cele care decurg din articolul 10 din Regulamentul (UE) nr. 492/2011 cu privire la persoanele care asigură în fapt îngrijirea copiilor înscriși în sistemul de învățământ.

(263)  Cauza C-181/19, Jobcenter Krefeld, ECLI:EU:C:2020:794, punctele 64 și 69.

(264)  Cauzele conexate C-401/15 - C-403/15 Depesme și alții, ECLI:EU:C:2016:955, punctul 51.

(265)  Cauza 32/75, Cristini, ECLI:EU:C:1975:120. La punctul 13, Curtea a făcut referire la egalitatea de tratament a membrilor de familie ai lucrătorilor Uniunii „cu privire la toate avantajele sociale și fiscale, legate sau nu de contractul de muncă” . Curtea a definit „avantajele sociale” ca reprezentând toate avantajele „care, fie că sunt legate sau nu de un contract de muncă, sunt în general acordate lucrătorilor naționali în principal datorită statutului lor obiectiv de lucrători sau datorită simplului fapt al șederii lor pe teritoriul național și a căror extindere asupra lucrătorilor care sunt resortisanți ai altor state membre pare, prin urmare, să faciliteze mobilitatea lor” (cauza 207/78, Even, ECLI:EU:C:1979:144, punctul 22).

(266)  Cauza 235/87, Matteucci, ECLI:EU:C:1988:460.

(267)  Cauza 32/75, Cristini, ECLI:EU:C:1975:120.

(268)  Cauza 261/83, Castelli, ECLI:EU:C:1984:280, punctul 11; cauza C-802/18, Caisse pour l'avenir des enfants, ECLI:EU:C:2020:269, punctul 45. Pentru alte exemple de avantaje sociale și fiscale, a se vedea, de asemenea, cauza C-258/04, Ioannidis, ECLI:EU:C:2005:559, cauza C-447/18, UB, ECLI:EU:C:2019:1098 sau cauza C-328/20, Comisia/Austria, ECLI:EU:C:2022:468.

(269)  Cauza C-673/16, Coman, ECLI:EU:C:2018:385, punctul 35.

(270)  Regulamentul (CE) nr. 883/2004 al Parlamentului European și al Consiliului din 29 aprilie 2004 privind coordonarea sistemelor de securitate socială (JO L 166, 30.4.2004, p. 1).

(271)  Regulamentul (CE) nr. 987/2009 al Parlamentului European și al Consiliului din 16 septembrie 2009 de stabilire a procedurii de punere în aplicare a Regulamentului (CE) nr. 883/2004 privind coordonarea sistemelor de securitate socială (JO L 284, 30.10.2009, p. 1).

(272)  A se vedea, de exemplu, cauza C-140/12, Brey, ECLI:EU:C:2013:565, punctul 39; cauza C-535/19, A, ECLI:EU:C:2021:595, punctul 45.

(273)  Cu toate acestea Regulamentul (CE) nr. 883/2004 conține unele excepții de la acest principiu general.

(274)  Această listă nu este exhaustivă. A se vedea articolul 11 din Regulamentul (CE) 987/2009 și Ghidul practic privind aplicarea legislației în UE, SEA și Elveția, Comisia Europeană, DG EMPL, 2014, https://ec.europa.eu/social/main.jsp?catId=868&langId=ro.

(275)  A se vedea: https://ec.europa.eu/social/BlobServlet?docId=11366&langId=en.

(276)  A se vedea articolul 70 și anexa X la Regulamentul (CE) nr. 883/2004.

(277)  Cauza C-333/13, Dano, ECLI:EU:C:2014:2358, punctul 63; cauza C-67/14, Alimanovic, ECLI:EU:C:2015:597, punctul 44 și cauza C-299/14, García-Nieto, ECLI:EU:C:2016:114, punctele 51 și 52.

(278)  Anexa X la Regulamentul (CE) nr. 883/2004 enumeră prestațiile speciale în numerar de tip necontributiv.

(279)  Cauza C-243/19, Veselības ministrija, ECLI:EU:C:2020:872, punctele 82 și 84.

(280)  De asemenea, trebuie amintit că Curtea a statuat că articolul 45 din TFUE și articolul 7 din Regulamentul (UE) nr. 492/2011 se opun dispozițiilor legislației unui stat membru gazdă care supun acordarea unei pensii de urmaș partenerului supraviețuitor al unui parteneriat încheiat și înregistrat în mod valabil în alt stat membru, datorată în temeiul desfășurării, în statul membru gazdă, a unei activități profesionale de către partenerul defunct, condiției ca parteneriatul să fie mai întâi înscris în registrul ținut de statul membru gazdă (cauza C-731/21, Caisse nationale d’assurance pension, ECLI:EU:C:2022:969).

(281)  Cauza C-535/19, A, ECLI:EU:C:2021:595, punctul 38.

(282)  Cu toate acestea Regulamentul (CE) nr. 883/2004 conține unele excepții de la acest principiu general.

(283)  Articolul 17 din Regulamentul (CE) nr. 883/2004.

(284)  A se vedea articolul 19 din Regulamentul (CE) nr. 883/2004.

(285)  A se vedea articolele 23-25 din Regulamentul (CE) nr. 883/2004.

(286)  Cauza C-535/19, A, ECLI:EU:C:2021:595, punctul 46.

(287)  Cauza C-535/19, A, ECLI:EU:C:2021:595, punctele 58 și 59.

(288)  https://ec.europa.eu/social/main.jsp?catId=559&langId=ro

(289)  Directiva 2011/24/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 9 martie 2011 privind aplicarea drepturilor pacienților în cadrul asistenței medicale transfrontaliere (JO L 88, 4.4.2011, p. 1).

(290)  Articolul 7 alineatul (2) din Regulamentul (UE) 2019/1157.

(291)  În temeiul articolului 8 alineatul (1) din Regulamentul (UE) 2019/1157, permisele de ședere pentru membrii familiei cetățenilor Uniunii care nu sunt resortisanți ai unui stat membru, care nu îndeplinesc cerințele prevăzute la articolul 7, încetează să fie valabile la data expirării lor sau la 3 august 2026, oricare dintre acestea survine mai întâi. Articolul 8 alineatul (2) prevede o derogare de la articolul 8 alineatul (1) în ceea ce privește permisele de ședere care nu îndeplinesc standardele minime de securitate stabilite în partea 2 a documentului OACI 9303 sau care nu includ o MRZ (zonă de citire optică) funcțională, în conformitate cu partea 3 a documentului OACI 9303. Acestea din urmă încetează să fie valabile la data expirării lor sau la 3 august 2023, oricare dintre acestea survine mai întâi.

(292)  Toate statele membre, cu excepția Bulgariei, Irlandei, Ciprului și României.

(293)  În contextul liberei circulații a lucrătorilor, a serviciilor și al libertății de stabilire, a se vedea cauza 48/75, Royer, ECLI:EU:C:1976:57.

(294)  A se vedea, de asemenea, considerentul 11 din Directiva 2004/38/CE.

(295)  Cauza C-754/18, Ryanair Designated Activity Company, ECLI:EU:C:2020:478, punctele 52 și 53; A se vedea, de asemenea, cauza C-325/09, Dias, ECLI:EU:C:2011:498, punctul 48; cauza C-202/13, McCarthy și alții, ECLI:EU:C:2014:2450, punctul 49, cauza C-246/17, Diallo, ECLI:EU:C:2018:499, punctul 48.

(296)  Cauza C-754/18, Ryanair Designated Activity Company, ECLI:EU:C:2020:478, punctul 54 și dispozitivul hotărârii.

(297)  Cauza C-325/09, Dias, ECLI:EU:C:2011:498, punctele 48-55.

(298)  Posibilitatea ca membrii de familie resortisanți ai unor țări terțe să dețină statut multiplu de rezident, atunci când acest lucru nu este interzis în mod explicit, rezultă din lecturarea combinată a diferitelor acte juridice ale UE privind migrația legală și libera circulație.

(299)  A se vedea considerentul 18 și articolul 2 alineatul (1) din Directiva (UE) 2021/1883 a Parlamentului European și a Consiliului din 20 octombrie 2021 privind condițiile de intrare și de ședere a resortisanților țărilor terțe pentru ocuparea unor locuri de muncă înalt calificate și de abrogare a Directivei 2009/50/CE a Consiliului (JO L 382, 28.10.2021, p. 1).

(300)  A se vedea articolul 3 din Directiva 2003/109/CE a Consiliului din 25 noiembrie 2003 privind statutul resortisanților țărilor terțe care sunt rezidenți pe termen lung (JO L 16, 23.1.2004, p. 44);

(301)  COM(1999) 372 final, https://eur-lex.europa.eu/legal-content/EN/TXT/?uri=celex%3A51999DC0372. Conținutul comunicării din 1999 (secțiunea 3) este încă de actualitate în general, chiar dacă se referă la Directiva 64/221 [Directiva 64/221/CEE a Consiliului din 25 februarie 1964 privind coordonarea măsurilor speciale referitoare la circulația și șederea străinilor, justificate de motive de ordine publică, siguranță publică sau sănătate publică (JO 56, 4.4.1964, p. 850), care a fost abrogată de Directiva 2004/38/CE.

(302)  Cauza 139/85, Kempf, ECLI:EU:C:1986:223, punctul 13 și cauza C-33/07, Jipa, ECLI:EU:C:2008:396, punctul 23.

(303)  Cauza 321/87, Comisia/Belgia, ECLI:EU:C:1989:176, punctul 10.

(304)  Cauza 36/75, Rutili, ECLI:EU:C:1975:137, punctele 8-21 și cauza 30/77, Bouchereau, ECLI:EU:C:1977:172, punctele 6-24.

(305)  Cauza 36/75, Rutili, ECLI:EU:C:1975:137, punctul 27, cauza 30/77, Bouchereau, ECLI:EU:C:1977:172, punctul 33, cauza C-33/07, Jipa, ECLI:EU:C:2008:396, punctul 23 și cauzele conexate C-331/16 și C-366/16, K și H, ECLI:EU:C:2018:296, punctul 40 și jurisprudența citată.

(306)  Însă, a se avea în vedere cauza C-145/09, Tsakouridis, ECLI:EU:C:2010:708, punctul 50, la secțiunea 13.1.3 – Analiza proporționalității.

(307)  Cauza C-423/98, Albore, ECLI:EU:C:2000:401, punctul 18 și următoarele și cauza C-285/98, Kreil, ECLI:EU:C:2000:2, punctul 15.

(308)  A se vedea cauza C-145/09, Tsakouridis, ECLI:EU:C:2010:708, punctele 43-47.

(309)  Cauzele conexate 115/81 și 116/81, Adoui și Cornuaille, ECLI:EU:C:1982:183, punctele 5-9 și cauza C-268/99, Jany, ECLI:EU:C:2001:616, punctul 61.

(310)  Cauza 48/75, Royer, ECLI:EU:C:1976:57, punctul 51.

(311)  Cauza C-430/10, Gaydarov, ECLI:EU:C:2011:749 și cauza C-434/10, Aladzhov, ECLI:EU:C:2011:750.

(312)  Aceste criterii sunt cumulative.

(313)  Cauza C-33/07, Jipa, ECLI:EU:C:2008:396, punctul 25 și cauza C-503/03, Comisia/Spania, ECLI:EU:C:2006:74, punctul 62.

(314)  Cauza C-33/07, Jipa, ECLI:EU:C:2008:396, punctul 25.

(315)  Cauzele conexate C-331/16 și C-366/16, K și H, ECLI:EU:C:2018:296, punctele 51-54.

(316)  Cauza 67/74, Bonsignore, ECLI:EU:C:1975:34, punctele 5-7.

(317)  Prevenirea generală în anumite circumstanțe specifice, precum evenimentele sportive, este prevăzută în comunicarea din 1999 (a se vedea secțiunea 3.3).

(318)  Cauza C-348/96, Calfa, ECLI:EU:C:1999:6, punctele 17-27 și cauza 67/74, Bonsignore, ECLI:EU:C:1975:34, punctele 5-7.

(319)  Legături automate în acest sens au fost uneori introduse în cazuri în care persoana săvârșește infracțiuni grave și primește o anumită sentință minimă (a se vedea cauza C-348/96 Donatella Calfa).

(320)  A se vedea secțiunea 3.3.2 din Comunicarea din 1999.

(321)  Cauza C-408/03, Comisia/Belgia, ECLI:EU:C:2006:192, punctele 68-72.

(322)  Cauzele conexate C-482/01 și 493/01, Orfanopoulos și Oliveri, ECLI:EU:C:2004:262, punctele 82 și 100 și cauza C-50/06, Comisia/Țările de Jos, ECLI:EU:C:2007:325, punctele 42-45.

(323)  De exemplu, pericolul recidivei poate fi considerat mai ridicat în cazul dependenței de droguri, dacă există un risc al comiterii în continuare de infracțiuni pentru a finanța dependența: Concluzia avocatului general Stix-Hackl, cauzele conexate C-482/01 și C-493/01, Orfanopoulos și Oliveri, ECLI:EU:C:2003:455.

(324)  Cauza 30/77, Bouchereau, ECLI:EU:C:1977:172, punctele 25-30.

(325)  Cauzele conexate C-331/16 și C-366/16, K și H, ECLI:EU:C:2018:296, punctul 56.

(326)  Cauzele conexate C-331/16 și C-366/16, K și H, ECLI:EU:C:2018:296, punctul 56.

(327)  Cauzele conexate C-331/16 și C-366/16, K și H, ECLI:EU:C:2018:296, punctul 60.

(328)  Cauzele conexate C-482/01 și C-493/01, Orfanopoulos și Oliveri, ECLI:EU:C:2004:262, punctul 82.

(329)  Cauza C-193/16, E, ECLI:EU:C:2017:542, punctele 23-27.

(330)  Cauza 41/74, van Duyn, ECLI:EU:C:1974:133, punctul 17 și următoarele.

(331)  Cauza 41/74, van Duyn, ECLI:EU:C:1974:133, punctul 17 și următoarele.

(332)  Cauza C-349/06, Polat, ECLI:EU:C:2007:581, punctul 35.

(333)  Cauza C-434/10, Aladzhov, ECLI:EU:C:2011:750, punctul 43 și cauza C-249/11, Byankov, ECLI:EU:C:2012:608, punctele 37-42.

(334)  Cauzele conexate C-331/16 și C-366/16, K și H, ECLI:EU:C:2018:296, punctele 43-47.

(335)  Cauza C-430/10, Gaydarov, ECLI:EU:C:2011:749, punctul 40 și cauzele conexate C-331/16 și C-366/16, K și H, ECLI:EU:C:2018:296, punctul 61.

(336)  Cauza C-434/10, Aladzhov, ECLI:EU:C:2011:750, punctul 47 și cauza C-249/11, Byankov, ECLI:EU:C:2012:608, punctele 44-47.

(337)  A se vedea, în special, cauzele conexate C-331/16 și 366/16, K. & H.F, ECLI:EU:C:2018:296, punctul 67. A se vedea, de asemenea, cauza C-145/09, Tsakouridis, ECLI:EU:C:2010:708, punctul 50.

(338)  Cauza C-145/09, Tsakouridis, ECLI:EU:C:2010:708, punctul 50.

(339)  Cauzele conexate C-331/16 și 366/16, K. & H.F, ECLI:EU:C:2018:296, punctul 63, precum și cauza C-145/09, Tsakouridis, ECLI:EU:C:2010:708, punctul 52 și jurisprudența citată.

(340)  În ceea ce privește drepturile fundamentale, a se vedea jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în cauzele Berrehab/Țările de Jos, cererea nr. 10730/84, hotărârea pronunțată la 21 iunie 1988 ; Moustaquim/Belgia, cererea nr. 12313/86, hotărârea pronunțată la 18 februarie 1991; Beldjoudi/Franța, cererea nr. 12083/86, hotărârea pronunțată la 26 martie 1992 , Boujlifa/Franța, cererea nr. 25404/94, hotărârea pronunțată la 21 octombrie 1997, El Boujaïdi/Franța, cererea nr. 25613/94, hotărârea pronunțată la 26 septembrie 1997 și Dalia/Franța, cererea nr. 26102/95, hotărârea pronunțată la 19 februarie 1988.

(341)  Cauza C-112/20, M.A., ECLI:EU:C:2021:197, punctul 36.

(342)  Cauza C-145/09, Tsakouridis, ECLI:EU:C:2010:708, punctul 56.

(343)  Cauza C-145/09, Tsakouridis, ECLI:EU:C:2010:708.

(344)  Cauza C-378/12, Onuekwere, ECLI:EU:C:2014:13, punctele 27 și 32.

(345)  Cauza C-348/09, I, ECLI:EU:C:2012:300, punctul 33.

(346)  Cauza C-400/12, M.G., ECLI:EU:C:2014:9, punctele 27 și 24 și cauzele conexate C-316/16 și C-424/16, B și Vomero, ECLI:EU:C:2018:256, punctele 65 și 66.

(347)  Cauzele conexate C-316/16 și C-424/16, B și Vomero, ECLI:EU:C:2018:256, punctul 49.

(348)  Cauzele conexate C-316/16 și C-424/16, B și Vomero, ECLI:EU:C:2018:256, punctul 70.

(349)  Cauzele conexate C-316/16 și C-424/16, B și Vomero, ECLI:EU:C:2018:256, punctul 70. Pentru informații suplimentare referitoare la elementele care trebuie utilizate în cadrul acestei aprecieri, a se vedea, de exemplu, punctele 72-75.

(350)  Cauza C-145/09, Tsakouridis, ECLI:EU:C:2010:708, punctele 32 și 33.

(351)  Directiva 2008/115/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 16 decembrie 2008 privind standardele și procedurile comune aplicabile în statele membre pentru returnarea resortisanților țărilor terțe aflați în situație de ședere ilegală (JO L 348, 24.12.2008, p. 98).

(352)  Cauza C-718/19, Ordre des barreaux francophones and germanophone și alții, ECLI:EU:C:2021:505, punctele 44, 47-51, 57, 60 și 73.

(353)  Cauza C-718/19, Ordre des barreaux francophones and germanophone și alții, ECLI:EU:C:2021:505, punctele 64-73.

(354)  https://www.who.int/health-topics/international-health-regulations.

(355)  https://www.who.int/news/item/30-01-2020-statement-on-the-second-meeting-of-the-international-health-regulations-(2005)-emergency-committee-regarding-the-outbreak-of-novel-coronavirus-(2019-ncov).

(356)  Articolul 23 din Regulamentul (UE) 2022/2371 al Parlamentului European și al Consiliului din 23 noiembrie 2022 privind amenințările transfrontaliere grave pentru sănătate și de abrogare a Deciziei nr. 1082/2013/UE (JO L 314, 6.12.2022, p. 26).

(357)  A se vedea, de exemplu, punctul 21 din Orientările privind măsurile de gestionare a frontierelor în vederea protejării sănătății și a asigurării disponibilității mărfurilor și serviciilor esențiale (JO C 86I, 16.3.2020, p. 1) și punctul 5 din Recomandarea (UE) 2020/1475 a Consiliului din 13 octombrie 2020 privind o abordare coordonată a restricționării liberei circulații ca răspuns la pandemia de COVID-19 (JO L 337, 14.10.2020, p. 3).

(358)  A se vedea, de exemplu, concluziile avocatului general Emiliou, C-128/22, NORDIC INFO, ECLI:EU:C:2023:645.

(359)  A se vedea, de asemenea, articolul 11 din Regulamentul (UE) 2021/953 al Parlamentului European și al Consiliului din 14 iunie 2021 privind cadrul pentru eliberarea, verificarea și acceptarea certificatelor interoperabile de vaccinare, testare și vindecare de COVID-19 (certificatul digital al UE privind COVID) pentru a facilita libera circulație pe durata pandemiei de COVID-19 (JO L 211, 15.6.2021, p. 1).

(360)  Regulamentul (UE) 2021/953, de exemplu, este limitat atât ca domeniu de aplicare, cât și ca durată, la pandemia de COVID-19.

(361)  Considerentul 6 din Regulamentul (UE) 2021/953. A se vedea, de asemenea, cauza C-406/04, De Cuyper, ECLI:EU:C:2006:491, punctul 42.

(362)  A se vedea, de exemplu, Comunicarea Comisiei „Orientări privind exercitarea liberei circulații a lucrătorilor pe perioada epidemiei de COVID-19” (JO C 102I, 30.3.2020, p. 12).

(363)  A se vedea, de exemplu, punctele 19 și 19b din Recomandarea (UE) 2020/1475 a Consiliului.

(364)  A se vedea, de exemplu, cauza C-406/04, De Cuyper, ECLI:EU:C:2006:491, punctul 44.

(365)  A se vedea punctul 17 din Recomandarea (UE) 2020/1475 a Consiliului și punctul 11 din Recomandarea (UE) 2022/107 a Consiliului din 25 ianuarie 2022 privind o abordare coordonată pentru a facilita libera circulație în condiții de siguranță pe durata pandemiei de COVID-19 și de înlocuire a Recomandării (UE) 2020/1475 (JO L 18, 27.1.2022, p. 110). În temeiul Regulamentului (UE) 2021/953, în cazul în care statele membre solicitau dovada unui test negativ, a vaccinării sau a vindecării, acestea aveau obligația să accepte, în aceleași condiții, certificate conforme cu acest regulament.

(366)  A se vedea punctul 2 din Recomandarea (UE) 2022/107 a Consiliului.

(367)  De exemplu, Regulamentul (UE) 2021/953 și actele juridice adoptate în temeiul acestuia.

(368)  De exemplu, Recomandarea (UE) 2020/1475 a Consiliului și Recomandarea (UE) 2022/107 a Consiliului.

(369)  Cauza C-94/18, Chenchooliah, ECLI:EU:C:2019:693, punctul 73.

(370)  Cauza C-94/18, Chenchooliah, ECLI:EU:C:2019:693, punctul 74 și cauza C-719/19, Staatssecretaris van Justitie en Veiligheid, ECLI:EU:C:2021:506, punctul 66.

(371)  Cauza C-94/18, Chenchooliah, ECLI:EU:C:2019:693, punctele 86-88 și cauza C-719/19, Staatssecretaris van Justitie en Veiligheid, ECLI:EU:C:2021:506, punctele 67 și 68.

(372)  Cauza C-719/19, Staatssecretaris van Justitie en Veiligheid, ECLI:EU:C:2021:506, punctul 81.

(373)  Cauza C-719/19, Staatssecretaris van Justitie en Veiligheid, ECLI:EU:C:2021:506, punctul 81.

(374)  Cauza C-719/19, Staatssecretaris van Justitie en Veiligheid, ECLI:EU:C:2021:506, punctele 90 și 93.

(375)  Cauza C-719/19, Staatssecretaris van Justitie en Veiligheid, ECLI:EU:C:2021:506, punctul 94.

(376)  Cauza C-719/19, Staatssecretaris van Justitie en Veiligheid, ECLI:EU:C:2021:506, punctul 95.

(377)  Cauza C-719/19, Staatssecretaris van Justitie en Veiligheid, ECLI:EU:C:2021:506, punctele 102 și 103.

(378)  Cauza C-300/11, ZZ, ECLI:EU:C:2013:363, punctul 50.

(379)  A se vedea cauza C-94/18, Chenchooliah, ECLI:EU:C:2019:693, punctele 80-89, în care se precizează care dispoziții pot fi pertinente în cazul expulzării după încetarea dreptului de ședere derivat.

(380)  Cauza 36/75, Rutili, ECLI:EU:C:1975:137, punctele 37-39.

(381)  A se vedea totuși cauza C-300/11, ZZ, ECLI:EU:C:2013:363, punctul 49, în care Curtea a statuat că „[a]rticolul 30 alineatul (2) din Directiva 2004/38 permite numai cu titlu de derogare statelor membre să limiteze informațiile transmise persoanei interesate pentru motive care țin de siguranța statului”. Curtea a mai considerat, cu titlu de derogare, că această dispoziție trebuie să facă obiectul unei interpretări stricte, care să nu o lipsească însă de efectul său util. Curtea a oferit clarificări privind măsura în care articolul 30 alineatul (2) și articolul 31 din Directiva 2004/38/CE permit ca motivele pe care se întemeiază decizia adoptată în temeiul articolului 27 din directivă să nu fie divulgate în mod precis și complet. Curtea a concluzionat (punctul 69) că articolul 30 alineatul (2) și articolul 31 din Directiva 2004/38/CE trebuie interpretate, în lumina articolului 47 din Carta drepturilor fundamentale, în sensul că impun ca „instanța națională competentă să se asigure că nedivulgarea în mod precis și complet de către autoritatea națională competentă către persoana interesată a motivelor pe care se bazează o decizie adoptată în temeiul articolului 27 din această directivă, precum și a elementelor de probă aferente acestora, este limitată la strictul necesar și că îi este comunicată persoanei interesate, în orice caz, esența respectivelor motive, într-un mod care să țină seama corespunzător de confidențialitatea necesară a elementelor de probă.”

(382)  Cauza C-94/18, Chenchooliah, ECLI:EU:C:2019:693, punctul 85. A se vedea, de asemenea, cauza C-89/17, Banger, ECLI:EU:C:2018:570, punctul 48 și cauza C-430/10, Gaydarov, ECLI:EU:C:2011:749, punctul 41.

(383)  Cauza C-246/17, Diallo, ECLI:EU:C:2018:499, punctul 69.

(384)  Cauza C-246/17, Diallo, ECLI:EU:C:2018:499, punctul 68.

(385)  Cauza C-184/16, Petrea, ECLI:EU:C:2017:684, punctul 72.

(386)  Concluziile avocatului general Stix-Hackl, cauza C-441/02, Comisia/Germania, ECLI:EU:C:2005:337.

(387)  Termenul „interdicție de întoarcere” se referă la „interdicția de intrare pe teritoriu” de la articolul 32 din Directiva 2004/38/CE.

(388)  Cauza C-348/96, Calfa, ECLI:EU:C:1999:6, punctele 27 și 28.

(389)  Articolul 32 alineatul (1) din Directiva 2004/38/CE și cauzele conexate 115/81 și 116/81, Adoui și Cornuaille, ECLI:EU:C:1982:183, punctul 12.

(390)  Cauza C-94/18, Chenchooliah, ECLI:EU:C:2019:693, punctul 89 și cauza C-719/19, Staatssecretaris van Justitie en Veiligheid, ECLI:EU:C:2021:506, punctele 67 și 68.

(391)  Cauza 33/74 van Binsbergen, ECLI:EU:C:1974:131 punctul 13, cauza C-370/90, Singh, ECLI:EU:C:1992:296, punctul 24 și cauza C-212/97, Centros, ECLI:EU:C:1999:126 punctele 24 și 25.

(392)  Cauza C-127/08, Metock, ECLI:EU:C:2008:449, punctele 74 și 75.

(393)  Cauza C-370/90 Singh, ECLI:EU:C:1992:296; cauza C-291/05, Eind, ECLI:EU:C:2007:771 și cauza C-60/00, Carpenter, ECLI:EU:C:2002:434.

(394)  Cauza C-212/97, Centros, ECLI:EU:C:1999:126, punctul 27 și cauza C-147/03 Comisia/Austria, ECLI:EU:C:2005:427, punctele 67 și 68.

(395)  Cauza C-109/01, Akrich, ECLI:EU:C:2003:491, punctul 55 și cauza C-1/05, Jia, ECLI:EU:C:2007:1, punctul 31.

(396)  A se vedea Documentul de lucru al serviciilor Comisiei SWD(2014) 284 final, https://eur-lex.europa.eu/legal-content/EN/TXT/PDF/?uri=CELEX:52014SC0284%20&from=IT și COM(2014) 604 final, https://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/?uri=celex%3A52014DC0604.

(397)  Cauza C-285/95, Kol, ECLI:EU:C:1997:280, punctul 29 și cauza C-63/99, Gloszczuk, ECLI:EU:C:2001:488, punctul 75.

(398)  Cauza C-110/99, Emsland-Stärke, ECLI:EU:C:2000:695, punctul 52 și următoarele și cauza C-212/97, Centros, ECLI:EU:C:1999:126, punctul 25.

(399)  Interdicția se referă nu numai la verificări privind toți migranții, dar și la verificări privind grupuri întregi de migranți (de exemplu, grupuri de o origine etnică anume).

(400)  A se vedea considerentul 28.

(401)  Cauza C-202/13, Sean McCarthy și alții, ECLI:EU:C:2014:2450, punctele 52-58.

(402)  Regulamentul (UE) 2018/1724 al Parlamentului European și al Consiliului din 2 octombrie 2018 privind înființarea unui portal digital unic (gateway) pentru a oferi acces la informații, la proceduri și la servicii de asistență și de soluționare a problemelor și de modificare a Regulamentului (UE) nr. 1024/2012, JO L 295, 21.11.2018, p. 1).

(403)  https://europa.eu/youreurope/index_ro.htm.

(404)  https://ec.europa.eu/solvit/index_ro.htm.

(405)  A se vedea, de exemplu, cauza C-370/90, Singh, ECLI:EU:C:1992:296; Cauza C-224/98, D'Hoop, ECLI:EU:C:2002:432; Cauza C-109/01, Akrich, ECLI:EU:C:2003:491; Cauza C-291/05, Eind, ECLI:EU:C:2007:771; Cauza C-456/12, O. & B, ECLI:EU:C:2014:135; Cauza C-89/17, Banger, ECLI:EU:C:2018:570, cauza C-230/17, Deha Altiner și Ravn, ECLI:EU:C:2018:497 sau cauza C-673/16, Coman, ECLI:EU:C:2018:385.

(406)  Cauza C-673/16, Coman, ECLI:EU:C:2018:385, punctul 25 și jurisprudența citată.

(407)  Cauza C-456/12, O. & B, ECLI:EU:C:2014:135, punctul 59.

(408)  Cauza C-456/12, O. & B, ECLI:EU:C:2014:135, punctul 53.

(409)  Cauza C-456/12, O. & B, ECLI:EU:C:2014:135, punctul 60.

(410)  Cauza C-456/12, O. & B, ECLI:EU:C:2014:135, punctul 56.

(411)  Cauza C-230/17, Deha Altiner și Ravn, ECLI:EU:C:2018:497, punctele 31-35.

(412)  Cauza C-89/17, Banger, ECLI:EU:C:2018:570.

(413)  Cauza C-673/16, Coman, ECLI:EU:C:2018:385, punctul 51.

(414)  Cauza C-673/16, Coman, ECLI:EU:C:2018:385, punctul 45.

(415)  Cauza C-202/13, McCarthy, ECLI:EU:C:2014:2450, punctul 54 și jurisprudența citată.

(416)  Cauza C-109/01, Akrich, ECLI:EU:C:2003:491, punctul 57.

(417)  Cauza C-109/01, Akrich, ECLI:EU:C:2003:491, punctele 55 și 56; Cauza C-294/06, Payir și alții, ECLI:EU:C:2008:36, punctul 46; Cauza 53/81, Levin, ECLI:EU:C:1982:105, punctul 21; Concluziile avocatului general Geelhoed, cauza C-209/03, Bidar, ECLI:EU:C:2004:715, punctul 19; Cauza C-46/12, L.N., ECLI:EU:C:2013:97, punctele 46 și 47; Cauza C-212/97, Centros, ECLI:EU:C:1999:126, punctul 27.

(418)  Cauza C-109/01, Akrich, ECLI:EU:C:2003:491, punctele 55 și 56.

(419)  A se vedea, de exemplu, cauza C-256/11, Dereci și alții, ECLI:EU:C:2011:734, punctul 54.

(420)  A se vedea cauza C-256/11, Dereci și alții, ECLI:EU:C:2011:734, punctul 56.

(421)  Cauza C-184/99, Grzelczyk, ECLI:EU:C:2001:458, punctul 31; Cauza C-413/99, Baumbast și R, ECLI:EU:C:2002:493, punctul 82.

(422)  Cauza C-34/09, Ruiz Zambrano, ECLI:EU:C:2011:124.

(423)  Cauza C-34/09, Ruiz Zambrano, ECLI:EU:C:2011:124, punctul 44.

(424)  Cauza C-34/09, Ruiz Zambrano, ECLI:EU:C:2011:124, punctul 42.

(425)  Toate statele membre, cu excepția Bulgariei, Irlandei, Ciprului și României.

(426)  Cauza C-34/09, Ruiz Zambrano, ECLI:EU:C:2011:124, punctul 44.

(427)  Cauza C-256/11, Dereci și alții, ECLI:EU:C:2011:734, punctele 65-67; cauzele conexate C-356/11 și C-357/11, O și alții, ECLI:EU:C:2012:776, punctul 56; și cauza C-133/15, Chavez-Vilchez, ECLI:EU:C:2017:354, punctul 69.

(428)  Cauza C-82/16, K.A., ECLI:EU:C:2018:308, punctele 56 și 57.

(429)  Cauza C-836/18, Subdelegación del Gobierno en Ciudad Real, ECLI:EU:C:2020:119, punctele 48-53.

(430)  A se vedea, de exemplu, cauza C-256/11, Dereci și alții, ECLI:EU:C:2011:734, punctul 68 și cauzele conexate C-356/11 și C-357/11, O și alții, ECLI:EU:C:2012:776, punctul 52.

(431)  Cauza C-459/20, Staatssecretaris van Justitie en Veiligheid, EU:C:2023:499, punctele 33-38.

(432)  Cauza C-165/14, Rendón Marín, ECLI:EU:C:2016:675, punctul 84; Cauza C-82/16, K.A., ECLI:EU:C:2018:308, punctul 92.

(433)  Cauza C-256/11, Dereci și alții, ECLI:EU:C:2011:734, punctele 65 și 67; cauzele conexate C-356/11 și C-357/11, O și alții, ECLI:EU:C:2012:776, punctul 56 și cauza C-133/15, Chavez-Vilchez, ECLI:EU:C:2017:354, punctul 69.

(434)  Cauza C-82/16, K.A., ECLI:EU:C:2018:308, punctul 76.

(435)  Cauzele conexate C-356/11 și C-357/11, O și alții, ECLI:EU:C:2012:776, punctele 55 și 56.

(436)  Cauza C-82/16, K.A., ECLI:EU:C:2018:308, punctul 76.

(437)  Cauza C-459/20, Staatssecretaris van Justitie en Veiligheid, EU:C:2023:499, punctul 60.

(438)  Cauza C-836/18, Subdelegación del Gobierno en Ciudad Real, ECLI:EU:C:2020:119, punctul 61.

(439)  Cauza C-82/16, K.A., ECLI:EU:C:2018:308, punctul 76.

(440)  Cauzele conexate C-451/19 și C-532/19, Subdelegación del Gobierno en Toledo, ECLI:EU:C:2022:354, punctul 67.

(441)  Cauza C-459/20, Staatssecretaris van Justitie en Veiligheid, EU:C:2023:499, punctele 39-45.

(442)  Cauza C-82/16, K.A., ECLI:EU:C:2018:308, punctele 72 și 73 și Cauza C-459/20, Staatssecretaris van Justitie en Veiligheid, EU:C:2023:499, punctele 56-59.

(443)  Cauzele conexate C-451/19 și C-532/19, Subdelegación del Gobierno en Toledo, ECLI:EU:C:2022:354, punctul 69.

(444)  Cauza C-459/20, Staatssecretaris van Justitie en Veiligheid, EU:C:2023:499, punctul 52.

(445)  Cauza C-459/20, Staatssecretaris van Justitie en Veiligheid, EU:C:2023:499, punctul 53.

(446)  Cauzele conexate C-451/19 și C-532/19, Subdelegación del Gobierno en Toledo, ECLI:EU:C:2022:354, punctele 83-86.

(447)  Cauza C-624/20, E.K, ECLI:EU:C:2022:639.

(448)  Directiva 2003/109/CE a Consiliului din 25 noiembrie 2003 privind statutul resortisanților țărilor terțe care sunt rezidenți pe termen lung (JO L 16, 23.1.2004, p. 44).

(449)  Cauza C-624/20, E.K, ECLI:EU:C:2022:639, punctul 49.

(450)  Cauza C-165/14, Rendón Marín, ECLI:EU:C:2016:675, punctul 81; cauza C-304/14, CS, ECLI:EU:C:2016:674, punctul 36 și cauza C-528/21, M.D., ECLI:EU:C:2023:341, punctele 67 și 68.

(451)  Cauza C-528/21, M.D, ECLI:EU:C:2023:341, punctele 62-64.

(452)  Cauza C-165/14, Rendón Marín, ECLI:EU:C:2016:675, punctul 83 și jurisprudența citată.